Cătălin Tolontan, ultimul articol în Libertatea: „Dacă așa veți hotărî, ne vom reîntâlni”

Am fost concediat pe 6 decembrie, cu 20 de zile de preaviz, și am aflat că abia astăzi, 10 ianuarie, este ultima zi de lucru la Libertatea. 

Îndepărtarea unor jurnaliști nu e o știre. Dar faptul că, în ultimele 35 de zile din România, doar 20 au fost oficial zile de muncă, acesta e un mister de necuprins, pentru sute și sute de mii de compatrioți, cărora mă alătur. 

Calendarul oficial al muncii

Am zis că, în această lună, dacă tot m-au concediat cu un salariu, voi munci doar zilele legale. Și am simțit că stau pe loc. Pentru că, dintotdeauna, toți am participat mult mai mult.

Indiferent de generația căreia îi aparținem, suntem solidari cu mulțimea românilor care s-au obișnuit ca, într-o lună, abia să prindă câteva „libere”. Nu zicem că a fost bine, ci că așa s-a întâmplat, de când ne știm.

Ziarul cu numărul 7

Libertatea este a șaptea publicație la reformarea sau fondarea căreia am participat. ProSport (1997), ziarele locale Clujeanul, Hunedoreanul, Bihoreanul și Brașoveanul (1999-2001), Gazeta Sporturilor (2003) și Libertatea (2018) au avut toate ceva în comun. 

Am încercat să așezăm oamenii în mijlocul produsului: atât publicul, cât și pe lucrătorii din redacții. 

<strong>Cifrele sunt importante, desigur. Audiența contează, dar nu e centrul. Nu talentul sau preocuparea noastră reprezintă centrul. Disciplina de a respecta publicul e centrul.</strong>

Publicațiile au devenit, toate 7, lider de piață. Au ajuns cele mai citite în comunitățile pe care le-au servit. Deseori, redacțiile au fost amenințate și date în judecată. Au apărut crize economice, s-a plecat și s-a venit, însă jurnaliștii au continuat să-i informeze pe semenii lor. 

Cinci dintre titluri există și astăzi, în condițiile în care zeci și zeci de publicații au dispărut din România. 

Curcani plocon și Apple

Nu am suficientă distanță ca să pot spune dacă Libertatea a fost cel mai dificil proiect. Sunt mai degrabă în momentul întrebărilor decât în cel al certitudinilor, indiferent ce ar însemna asta. 

De pildă, rețeaua ziarelor locale Media Pro a însemnat o muncă imensă de ani pentru toți colegii mei implicați. Măruță, Fumurescu, Stanca, Goțiu, Fornade, Mânzat, Toader, Bichiș, Șchiopu, Bena, Lepădatu, Mona Voinescu, Dana Tamaș, Știrbu, Kosz, Chirilă, Ciucaș, Gal, Ghiza sunt doar câteva nume care, puse și astăzi într-o redacție națională, ar fi de neclintit în fața partidelor, guvernelor și corporațiilor.  

<strong>Țara de acum două decenii și jumătate, cea de dinainte de aderarea la UE, era una cu accente feudale. Într-unul dintre orașele transilvane, când făceam angajări pentru posturile de „tehnoredactorii pe Apple” am fost tentați cu doi curcani, numai ca să angajăm „pila cui trebuie”. </strong>

Și știți ceva? Fără curcani, chiar am găsit tineri care lucraseră pe Apple, la bursele din străinătate. România se dezvolta tăcut, modest și pentru totdeauna. 

Transformarea Libertatea? „Nu aveți nicio șansă”

Perioada începută în 2018, la Libertatea, a avut și ea o duritate primară. Decorul a fost, desigur, altul. Suntem într-o lume globalizată și postmodernă. Însă am simțit că plecăm foarte de jos în încrederea publicului. Ziarul anunța pe copertă că urmează, a doua zi în România, cutremure de 9 grade Richter. Din toate informațiile disponibile, acestea nu aveau loc. 

Specialiști cu adevărat bine intenționați, instituții de presă cu experiență și aproape toți oamenii apropiați (chiar toți, ca să v-o zic direct) au spus că nu avem nicio șansă. Că transformarea unui tabloid într-un ziar relevant nu poate avea loc. Că o asemenea reformă editorială a eșuat nu doar în România, ci și în Europa. Va fi o muncă în zadar.

Mai apoi, oameni de mare sinceritate, precum regizorul Tudor Giurgiu, au avut puterea să recunoască faptul că s-au înșelat, după ce nu au crezut că „așa ceva va fi posibil”. 

<strong>Astăzi, în ianuarie 2024, Libertatea va atinge, probabil, recordul istoric lunar: peste 60 de milioane de afișări și în jur de 10 milioane de unici. Cifrele de audiență sunt aproape duble față de perioada de dinainte de schimbare. </strong>

Iar asta în condițiile în care reportajele, cultura, politica, socialul, interviurile, corespondențele din străinătate și rubricile de opinie sunt primele promovate în Libertatea de acum.

Cum am încercat să gândim 

Cât despre investigațiile jurnalistice, colegul meu Dan Duca, liderul redacției împreună cu Iulia Roșu, a prezentat recent în numele nostru, al tuturor, Raportul de impact către public. 

<strong>Am încercat să folosim forța jurnalismului de investigație nu doar ca să expunem abuzurile, ci ca să ajutăm schimbările reale din societate.</strong>

Nu pot lua acum suficientă distanță ca să pot spune dacă Libertatea a fost cel mai dificil proiect la care am avut șansa să pun umărul. Poate nu voi putea lua niciodată distanța necesară. Dar ceva e acolo - angajamentul redacției și al oamenilor din toate departamentele „de suport” a fost unul special. El ne-a adus aici. A fost o trudă de echipă: de la reporteri la „conta” și HR, de la IT și newsdesk la șoferi, foto, video, oamenii „de print” și EOD, fochiștii geniali ai site-ului. 

Când am greșit, am recunoscut transparent, în fața publicului. Nu suntem infailibili. Când am reușit, ne-am bucurat pe fugă, ca să nu risipim „norocul”. 

<strong>Am citat sistematic publicații competitoare, voci marginale și inițiative „oengistice”, deseori ironizate în lumea noastră polarizată. </strong>

Libertatea a propus publicului larg teme de educație, reușitele presei alternative, semnături judecate în categorii sau refuzate pentru că ar fi prea „de stânga” sau, dimpotrivă, „prea elitiste”. 

Nu ne-am considerat deasupra nimănui, dar nici nu ne-am ghemuit într-un colț, ca să-i rugăm pe cei puternici: „Iertați-ne că suntem ceea ce suntem”. Puterea a venit de la public. 

„Nu”

Când patronii de la Ringier au sărit să-și apere interesele și prietenii, am spus „Nu”. 

Nu am traversat atâția ani de muncă pentru a accepta feudalismul, indiferent cum este el vopsit. Am venit la Libertatea ca ziariști independenți și așa vom pleca.

Între timp, ziarista Catiușa Ivanov a arătat în Hotnews care e mecanismul dezvoltatorului imobiliar One: nu doar că pune presiune pe ziariști, dar solicită desființarea ONG-urilor care i se opun. Claudio Cisullo, Andrei Diaconescu și Victor Căpitanu sunt cei care conduc formidabila afacere One. 

Dacă nu te putem converti în ceea ce vrem noi, te vom anihila, asta spunea Amos Oz că este definiția milenară a fanatismului. Și e ceea întâmplă, într-un fel, și la Libertatea, înaintea alegerilor din 2024. Te supui sau te distrugem. 

Dacă așa veți hotărî

Numai că lucrurile nu pot rămâne în logica violentă a celor puternici. Rând pe rând, agenția de presă națională a Italiei, scepticul și influentul Neue Zürcher Zeitung din Elveția, două mari publicații din Franța, câteva dintre cele mai importante publicații din Germania, printre care Süddeutsche Zeitung și Der Spiegel, au reflectat ce se întâmplă în România. 

<strong>De curând, au început să vină cereri pentru lucrări din partea unor studenți de la facultăți de jurnalism și de studii politice din Vest. Felul în care presa românească nu renunță la independență va deveni, probabil, studiu de caz în lumea academică. Maximele și zicătorile corporatiste ale Ringier nu au cum să îngroape curajul echipelor jurnalistice GSP și Libertatea.</strong>

Undeva, în mijlocul vechii Europe, continentul libertății, oameni puternici și superb de siguri pe ei au aflat. Șefii Ringier știu acum: există mulți profesioniști români care nu-și vând publicul și libertatea, indiferent care sunt consecințele pentru cei care au spus „Nu”. 

Ce vom face, concret, în continuare, încă nu știm. Ne vom reîntâlni, dacă așa veți hotărî. Sunt Cătălin Tolontan, jurnalist, și vă mulțumesc că ne-ați fost alături. Noul meu e-mail este [email protected].