Cuvântul ”mahala” nu are nimic rău în el, nimic peiorativ, nimic negativ. Provine din limba turcă și înseamnă ”cartier”. Dacă ne uităm în ”Istoria Bucureștiului” a lui Nicolae Iorga, sau în ”Bucureștii mahalalelor” a lui Adrian Majuru, vom afla că, măcar la noi în țară, mahalalele luau ființă în jurul bisericilor. Cu alte cuvinte, în centrul acelei comunități stătea cuvântul lui Dumnezeu, stăteau buna creștere și toate acele cutume care puteau face viața oamenilor mai frumoasă, mai ușoară.
Am stat în două dintre mahalalele Bucureștiului. În copilărie, în Militari, acolo unde mahalagii nici săraci, nici avuți, își duceau zilele așa cum puteau, dar mereu cuviincioși și cu bun-simț. Mai târziu, timp de 37 de ani, am locuit în zona a ceea ce a fost denumită de Majuru Victoriei-Sfinții Voievozi despre care, tot de la el, am aflat că luase ființă cam la finalul secolului XVIII, odată cu mahalaua Amzei. Și unde mai pui că am avut norocul să stau chiar lângă biserică, vezi bine, am fost chiar în centrul mahalalei.
Oho, și ce vecini am avut! La două case de mine locuia Lucian Avramescu, poetul. În aceeași casă cu Avramescu, dar la parter, locuia Ioan Morar, acela care a primit premiul Nobel în 1985 în numele organizației ”Medicii lumii pentru prevenirea războiului nuclear”, fapt pentru care a fost repudiat de Ceaușescu.
În spatele bisericii stătea preotul Ioan Coman, pentru o vreme, purtătorul de cuvât al Patriarhiei. La câteva case distanță, locuiau urmașii lui Grigore Băjenaru, autorul celebrelor cărți ”Cișmigiu et. Co” și ”Bună dimineața, băieți”. Iar, în capătul celălalt al străzii, în blocul de peste drum de cârciuma ”La Cărămizi”, nimeni altul decât Varanul, adică Dan Voiculescu, acela care s-a mutat aproape imediat după revoluție. Și or mai fi fost.
În acei ani, buna cuviință nu dispăruse. Multe dintre frumoasele obiceiuri încă se mențineau. În 1987, când ni s-a născut fiica, ne-am bucurat să primim la ușă factorul poștal care ne aducea telegrame semnate de vecini, da, chiar telegrame în care eram felicitați pentru nașterea primului copil, gest care dovedea o eleganță comunitară din alte vremuri. Și nu era singurul.
Îmi amintesc că, atunci când voiau să stea la taclale, vecinele noastre, cu toatele bătrâne, făceau ca pe vremuri: Cu câteva zile înainte de a primi, cum se spunea (”Madam Protopopescu primește joia, la 5”), puneau în cutiile poștale ale invitatelor câte o carte de vizită sau o bucată de hârtie pe care era scrisă de mână invitația, ziua, ora și locul: în grădina curții sau la vreme de ploaie ori ger, în sufrageria casei. Firește, la astfel de întâlniri, invitatele erau tratate cu cafeluri, dulceață și apă iar, uneori, câte o vișinată.
Deși foarte rare, astfel de obiceiuri nu dispăruseră de tot din unele zone centrale ale Bucureștiului. Oricum, ele se împuținaseră și în Capitală și în provincie, iar lucrul ăsta începuse de mult timp. Atmosfera violentă și degradantă a fost descrisă cel mai bine, încă de acum mai bine de o sută de ani, de Caragiale, în ”Noaptea furtunoasă” și ”D-ale carnavalului”, de G.M. Zamfirescu în ”Maidanul cu dragoste” și, bineînțeles, de Eugen Barbu, în ”Groapa”.
Cam de atunci, de pe vremea lui Caragiale, cuvântul ”mahala” a început să capete o conotație negativă, din ce în ce mai negativă. După 1965, cuvântul a fost abandonat, dar cu ajutorul lui au fost numite comportamente din cele mai rele, din cele mai violente. Cuvântul mitocan căpăta consistență.
Din păcate, după 1989, atmosfera și comportamentul de mahala s-au mutat în parlamentul României, iar mahalagiii lui Caragiale au podidit Senatul și Camera Deputaților. Mai abitir cam de trei ani încoace, iar personaje emblematice din literatură, dramaturgie și grafică pot caracteriza perfect mahalagiii și mahalagioaicele din parlamentul de azi. Iată:
În rol de Rică Venturiano pot fi regăsiți mulți dintre parlamentarii USR, conțopiști spilcuiți care au obiceiul protestului caricatural, de zici, mă-nțelegi, că îl vezi pe Beligan încercând să-l convingă pe Titircă Inimă-Rea de amoarea sinceră pe care i-o poartă cumnată-si, Zița.
Mardeiașii analfabeți ai lui Simion, de la AUR, pot fi descriși cel mai bine de caricaturile lui Jiquidi, alea cu subiect electoral, iar ceea ce se numește prescurtat S.O.S. nu poate fi descris mai bine decât de textele și imaginile în care apare Mița Baston.
La cuvântul mahala și la mahalagiii ei m-a dus gândul zilele trecute, mai ales când am dat cu ochii de o postare de pe Facebook care aparține unui domn, Valentin Pică, pe care nu-l cunosc, dar care a descris perfect ce s-a întâmplat zilele trecute în parlamentul României:
”Bunicii mei erau oameni simpli. Au muncit pământul toată viața. Nu știau carte ori diplomație. Dar aveau bun-simț și știau că atunci când le vin oaspeți în bătătură, cățeaua trebuie legată în fundul curții”.
Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.