Ce este diftongul

Mulți dintre noi își amintesc cu siguranță de orele de gramatică din școala generală la care am studiat regulile care descriu forma corectă a cuvintelor și a îmbinărilor acestora în propoziții. Când vine vorba despre gramatică se are în vedere, între altele, fonetica, un termen care poate reprezenta, pe de-o parte, o componentă a limbii ce-o vorbim, iar pe de altă parte poate fi privit ca o disciplină lingvistică ce studiază producerea, transmiterea, audiția și evoluția sunetelor în procesul de comunicare interumană, folosindu-se o serie de metode specifice pentru a descrie, clasifica și transcrie sunetele.

Prin sunet înțelegem un produs al vocii omenești, care este capabil să intre în anumite combinații cu alte sunete și să formeze învelișurile sonore ale cuvintelor. În fonetica limbii române există termenul de diftong. În cele ce urmează îți vom spune tot ceea ce trebuie să știi despre diftong

Ce este diftongul și care este rolul său

Termenul de diftong se referă la acea componentă importantă a limbii române, care contribuie la varietatea și specificitatea fonetică a acesteia. Concret, în fonetică, diftongul este definit ca fiind ansamblul de două sunete vocalice care sunt articulate într-o singură silabă. Una dintre acestea este nucleul silabei, putând fi accentuată, adică este silabică, în timp ce a doua este asilabică. Altfel spus, diftongul reprezintă un segment alcătuit din două sunete vocalice, dintre care una este o vocală, iar cealaltă este o semivocală. Cele două vocale pot fi atât vocale pure (monoftongi), cât și o combinație dintre o vocală și o semivocală, respectiv dintr-o vocală și o semiconsoană (difonți). Diftongii apar în cuvinte sau în silabe și pot fi întâlniți nu doar în limba română, ci și în alte limbi, având rolul de a adăuga varietate și expresivitate în pronunție.

Într-o viziune mai nouă, aflăm de pe enciclopedia online Wikipedia că diftongul este o singură vocală, complexă. Aceasta se modifică astfel încât se aude o anumită calitate vocalică la începutul și, respectiv la sfârșitul diftongului din cauza schimbării continue a poziției organelor articulatorii în cursul emiterii sale. În fapt, prin asta se diferențiază de monoftong, acea vocală care nu se modifică în mod semnificativ în cursul emiterii.

Cum se clasifică diftongii

Înțelegerea diftongilor și a modului în care aceștia sunt clasificați poate să ofere o perspectivă mai detaliată asupra modului în care sunetele sunt generate și percepute în diverse limbi. Diftongii sunt clasificați în general în funcție de poziția vocalei. Astfel, există diftongi ascendenți (urcător), dacă vocala se regăsește la sfârșitul diftongului, și diftongi descendenți (coborâtor), atunci când vocala se află la începutul diftongului. Iată câteva cuvinte care conțin diftongi: iarnă, broască, oală, piatră, deal, oameni, vreo, fier, iepure, rouă, soare, mai, ghilotină, rață, coasă, coastă, cadou, câine, știu etc. De asemenea, diftongul se poate constitui din două sunete alăturate aparţinând unor cuvinte diferite, dar care se pronunţă într-o singură silabă. Elementele componente ale silabelor sunt despărțite prin cratimă (ex: mi-a amintit; să-i dau; că-i spune). În diftong, semivocalele „o” şi „e” apar întotdeauna ca prim element, în timp ce semivocalele „i” şi „u” pot fi atât primul, cât și al doilea element.

Trebuie să știi că diftongul ascendent are structura semivocală + vocală (ex: „iu” în iute), iar cel descendent are structura vocală + semivocală (ex: „ai” în taină). În viziunea mai nouă, despre care am amintit anterior, diftongul ca o unică vocală complexă, în cazul diftongului ascendent este accentuat sfârșitul acestuia, iar în cazul diftongului descendent este subliniat începutul lui.

De asemenea, este important de știut faptul că, în limba română, există 24 de diftongi. Dintre aceștia 10 sunt diftongi ascendenți, iar restul de 14 sunt diftongi descendenți, relatează Fonetica Limbii Române.

Exemple de diftongi ascendenţi:

[e̯a]: seară, cafea, deal, curea;

[i̯a]: iarnă, piatră, iarbă, băiat;

[o̯a]: broască, soare, școală, oameni;

[u̯a]: steaua, roua, cuantum, ploua;

[u̯ă]: plouă, două, vouă, rouă;

[i̯e]: iepure, miere, piele, taie;

[e̯o]: vreo, deodată, vreodată, pleoștit;

[i̯o]: creion, iod, raion, miorlăi;

[i̯u]: iute, consiliu, duium.

Exemple de diftongi descendenţi:

[ai̯]: mai, cai, dai, taină;

[ăi̯]: răi, clăi, hăinuță;

[âi̯]: câine, mâine, rămâi;

[ei̯]: lei, trei, neică, grei;

[ii̯]: copii, fii, ştii;

[oi̯]: doi, oi, noroi, doină;

[ui̯]: pui, uita, lui, cuib;

[au̯]: august, sau, dau, cântau;

[ău̯]: rău, hău, dulău, Buzău;

[âu̯]: râu, grâu, frâu, pârâu;

[eu̯]: leu, meu, zeu, antreu;

[iu̯]: viu, fiu, măsliniu, târziu;

[ou̯]: nou, ou, bou, tablou.

Ce este un hiat

În limba română, toate combinațiile de semivocale și vocale pentru diftongi funcționează și ca hiaturi. În esență, semivocala este tot o vocală, mai scurtă, care se rostește împreună cu vocala, ceea ce face ca, fără să fie îndeplinită condiția de bază, apartenența diftongului la o silabă, diftongul să devină un hiat.

În fonetică și fonologie, hiatul, care mai este cunoscut și sub denumirea rară de hiatus, este un termen care se referă la o succesiune de două vocale, care fac parte fie din silabe separate care apar în silabe adiacente, fără intervenția vreunei consoane, fie în cadrul unui cuvânt ori între două cuvinte învecinate, scrie Wikipedia. Este important să știi că, în situația în care două sunete vocalice apar în succesiune în cadrul aceleiași silabe, acestea nu formează un hiat, ci un diftong.

Există și câteva situații mai deosebite în care distincția dintre un diftong și un hiat se face prin accent și prin sensul cuvântului (ex: hai-nă, ca substantiv; ha–i-nă, ca adjectiv).

Hiatul apare între două vocale alăturate, rostite în silabe diferite, notează Gimnaziu.info: ca-i-să (hiat din vocale diferite), i-de-e (hiat din vocale identice).

Exemple de hiaturi din vocale diferite:

[ae]: aer, aeroport;

[ai]: aici, caisă, înainte;

[au]: aur, totdeauna;

[ea]: real;

[eâ]: creând;

[ei]: leit, neisprăvit;

[eî]: neînceput;

[eo]: neon, arheolog;

[eu]: zmeură, neutru;

[ia]: premia, speria;

[ie]: știe, sanie;

[iî]: semiînchis;

[io]: pion, biologie;

[iu]: fiul, triunghi;

[oa]: aminoacid, coarticula;

[oe]: poet, poezie;

[ou]: noutate, birou

Exemple de hiaturi din vocale identice:

[aa]: contraatac, supraaglomerat, ultraatent;

[ee]: alee, idee, neelucidat, reevaluat, licee;

[ii]: ființă, ştiinţă, antiinflaţie;

[oo]: zoolog, alcool, cooperaţie;

[uu]: continuu, reziduuri.

Exemple de hiaturi în lanț:

[iae]: antiaerian, antiaerobic;

[ieu]: arhieuforic;

[oeu]: indoeuropean;

[oau]: coautor;

Ce este triftongul

Asemenea diftongului și hiatului, și triftongul este un concept care privește grupurile de vocale și/sau semivocale. Termenul de triftong face referire la secvența de trei sunete vocalice succesive, care sunt pronunțate în aceeași silabă. Dintre acestea, una este silabică, formând nucleul silabei în această situație, iar celelalte sunt asilabice. Unii autori spun că vocalele asilabice devin în această situație semivocale sau semiconsoane, în timp ce alții numesc elementele asilabice doar semivocale sau semiconsoane.

Potrivit Wikipedia, într-o viziune mai nouă, triftongul se consideră că este o singură vocală, complexă, care se modifică, astfel încât se aud succesiv trei calități vocalice de la începutul și până la sfârșitul emiterii sale. Explicația este aceea că poziția organelor articulatorii se schimbă în permanență. Spre deosebire de diftong, care trece prin două faze ale articulării, triftongul traversează trei faze ale articulării. În mod tradițional se iau în seamă triftongi ascendenți, în care vocala silabică este precedată de cele două părți asilabice, și triftongi ascendenți-descendenți, în care vocala silabică se află între cele două părți asilabice.

Cum se clasifică triftongii

În fonetica limbii române, triftongii sunt alcătuiți dintr-o vocală și două semivocale. Se iau în calcul patru semivocale - „i̯”, „u̯”, „e̯” și „o̯” -, iar combinațiile dintre acestea și vocalele „a”, „ă”, „e” și „o” pot alcătui triftongi la început de cuvânt, în interiorul anumitor cuvinte și la sfârșitul unui cuvânt. De asemenea, aceștia pot să formeze un cuvânt.

Triftongii sunt clasificați în triftongi descendenți și ascendenți. Primii sunt alcătuiți din două semivocale și o vocală (ex: iubeai, nutreau, pliai, preiau). Primul și al treilea loc sunt ocupate de semivocale, iar între acestea se găsește vocala. Triftongii ascendenți sunt formați din două semivocale și o vocală (ex: subțioară, leoarcă). În acest caz, semivocalele ocupă primele două poziții, iar vocala ocupă a treia poziție.

În același timp, trebuie să precizăm că, uneori, triftongul provine din rostirea în aceeași silabă a două cuvinte care sunt diferite din punct de vedere morfologic și care sunt scrise cu cratimă (ex: ne-ai zis, le-au spus, le-ai dat, le-a scris etc.). În triftongi nu pot să apară decât vocalele „a” și „e”, în timp ce pronumele personale „eu” și „ei” se pronunță cu triftongi (ex: [i̯eu] și [i̯ei̯]).

ATENȚIE! Grupurile de litere ce, ci, ge, gi, che, chi, ghe, ghi, care sunt urmate de două sunete vocalice, nu formează triftongi, ci diftongi.

Exemple de triftongi ascendenţi:

[e̯o̯a]: pleoapă, leoarcă;

[i̯o̯a]: creioane, aripioară, duioasă, lăcrămioară.

Exemple de triftongi centraţi:

[e̯ai̯]: spuneai, cădeai, priveai, puteai;

[e̯au̯]: beau, vreau, doreau, dormeau;

[i̯ai̯]: tăiai, îndoiai;

[i̯au̯]: iau, vuiau, voiau, îndoiau;

[i̯ei̯]: iei, miei, piei;

[i̯ou̯]: maiou;

[o̯ai̯]: leoaică, zmeoaică, lupoaică;

[u̯ai̯]: înșeuai;

[u̯au̯]: înșeuau;

[u̯ăi̯]: rouăi.

Citeşte şi: Vocale și consoane în limba română. Cum le reții rapid