Deportările etnicilor germani din România, caz punctual Orăștia (2)

Dacă articolul anterior descrie cadrul punctual despre deportările etnicilor germani din România, de acum vom trece la cazul punctual Orăștia.
Cele petrecute în Ianuarie 1945 în context general, să re-spunem acele lucruri ce s-au uitat, despre acele fapte petrecute la patru luni după actul de la 23 august 1944, prin care România a ieșit din alianța cu Germania nazistă și s-a alăturat coaliției Națiunilor Unite, etnicii germani din România au fost trași la răspundere pentru crimele comise de național-socialiști. Liderul sovietic Stalin i-a învinuit de complicitate colectivă în al Doilea Război Mondial. Bărbați apți pentru muncă între 17 și 45 de ani și femei între 18 și 30 de ani au fost deportați din România în lagărele de muncă forțată din URSS. Mulți au murit din cauza condițiilor de muncă severe, a temperaturilor extrem de scăzute și a foamei.
Supraviețuitorii au fost eliberați în 1949. De astă dată voi trece la ceea ce-mi surâde cel mai mult, Orăștia. Cum nu este călătorie în care să nu ai nevoie de o ghidare, însoțitoare ne vro fi frânturi din volumul coordonat de domnul Cosmin Budeancă „Imaginea etnicilor germani la românii din Transilvania după 1918 : judeţul Hunedoara : interviuri”, ed. „Cetatea de scaun”, Târgoviște , 2019.

Din interviul cu doamna Maria Brânduşa[1] și nu numai

Vă rog să-mi spuneţi ce vă mai amintiţi despre sași din copilărie.
Am avut prietene foarte bune. Am avut colege de liceu cu care m-am înţeles mai bine decât cu româncele mele. Am avut pe Lia Zobel, Edda Low, Lia Graef, Carmen Martini… nu mai mi-aduc aminte acuma de toate, da’ cu estea am fost prietenă bună!
Și după ’42-’43, când se întorcea frontul, n-aţi sesizat o teamă, o anumită tensiune la ei?
Or cam dispărut… De exemplu, Duddi Hardt şi cu tata lui, care o fost director de bancă, or dispărut din oraş şi nimenea nu ştia de ei nimica. în perioada aia io am fost şi învăţătoare la Păucineşti şi Sarmizegetusa , undeva în zona Haţegului. Şi cam la trei- patru săptămâni mă pomeneam că vine mama mea la mine, chipurile să-mi aducă câte ceva, cu toate că io acolo aveam de toate, şi-i dădeam io de-aducea acasă. Şi ei or aflat că io sunt acolo învăţătoare şi că mama vine la mine, şi într-o seară târziu m-am pome¬nit că-mi bate cineva-n fereastră. Nu mi-era frică atunci, că nu era banditismu’ de-acuma… Am ieşit la geam, da’ nu i-am recunoscut. Şi Duddi mi-o spus: Tu nu mă recunoşti? Nu. Dă-ne drumu în casă, că nu putem vorbi de-afară! Or venit înăuntru şi-atunci am văzut că erau tatăl şi fiul. Şi m-or rugat frumos că, dacă vine mama la mine sau dacă vin eu acasă, să spun familiei lor că sunt bine. Erau ascunşi undeva la Zăicani , la o stână sau aşa ceva, însă nu mai ştiu dacă am purtat legătura sau n-am purtat-o. Nu mai mi-aduc aminte cum o fost. Mai târziu Duddi mi-o zâs că eu le-aş fi adus o dată un pachet de-acasă, da io nu mai mi-aduc aminte.
Mai reţineţi în ce an se întâmpla asta?
Apăi în…’45-’46, cam aşa ceva.
Aţi fost învăţătoare după ce aţi lucrat în Poliţie sau înainte?
În perioada cât am fost dată afară… în ’45 am fost dată afară şi în ’46 toamna am fost reprimită. în perioada aia am fost suplinitoare, că era un învăţător titular, Lupea, tot de-aici din Orăştie, care o pierit pe front, şi io am fost repartizată acolo.
Ce puteţi să-mi spuneţi despre deportarea lor în Rusia?
Au fost deportate şi prietenele mele. Lia Graef, Lia Zobel, Edda… or fost deportate în Rusia, şi nu ştiu care o fost soarta lor, da’ or şi murit acolo. S-o’ mai întors Butzi Hahn… Mişu Szegedi şi încă vreo doi-trei din cei mulţi care-o’ plecat. Despre asta io îmi amintesc bine că atunci când s-o făcut deportarea io lucram în Poliţie, şi m-am dus cu ele cu convoiu’ la Deva, că o’ trebuit să le predea NKVD-u’ de-aici celor de la Deva. Şi am intrat şi io cu ele în curte şi ne-am pupat, şi când să ies, ce să mai mă lase să ies, că delegatu’ de-aici o plecat, nu mai era acolo. El mi-o zâs: Intră şi ia-ţi la revedere! şi s-o dus. Pe- atuncea vorbeam un pic ruseşte şi mă puteam înţelege cu ei. Da’ când să ies, ce să mă mai lase să ies? M-o-mpins înapoie. Norocu’ meu o fost atunci c-o fost un comisar, Filip[2] , de la Chestura din Deva, şi aparţineam de ei… Şi el m-o văzut şi m-o întrebat că „ce caut acolo?” Zâc: Plec în Rusia! Că ăştia într-adevăr m-or băgat în convoi. Şi Filip ăsta s-o dus, că nu să putea înţelege cu soldatu’, şi o adus un translator şi io spus că cine sunt, şi că fac parte din Poliţie şi că îi o eroare… Ăştia n-o’ vrut să mă lase, n-o’ vrut să ştie de-aşa ceva… (râde – n.n.) Ş-o venit cu dosaru’ meu, c-aveam dosar personal la Chestură, şi i-o arătat lu’ ăla dosaru’, şi, între timp, o venit şi delegatu’ care-o fost cu mine, să mă caute. Şi io eram între nemţi… O fost haiu’ lumii, da’… Da’ mi-era şi teamă.
În fine, am rezolvat-o, am venit acasă, şi-am venit aşa cu o nostalgie că m-am despărţit de prietenele mele. Şi nu am mai primit nici o veste de la ele, absolut nimic. Nuraa’ de sora lu’ Lia Graef am auzit că s-o-ntors şi cu un copil de acolo. Şi când am auzit, m-am dus seara târziu să-ntreb de Lia şi mi-o spus: Lia o murit! O murit şi ea, şi Lia Zobel… Mi-a mai zis, încă, de mai mulţi de-aicea, da’ nu-mi mai reamintesc numele lor…
Care era starea de spirit a comunităţii germane înainte de deportări? Au aflat cu ceva timp înainte sau au fost luaţi pe nepregătite?
Nu. A fost o lovitură groaznică pentru ei. N-or ştiut nimica, că dacă ştiau puteau să plece, să să camufleze, să dispară. Aşa, când au început, când s-a ştiut, era deja târziu. Da’ cu toate astea s-or făcut câteva căsătorii de convenienţă, nemţoaice cu români. Io chiar de-asta am fost atunci la Deva cu convoiu’, că trebuia s-aduc înapoi două săsoaice care se căsătoriseră cu români. M-am dus acolo cu certificatele de căsătorie, da’ nu mai ştiu ce- am rezolvat… (se gândeşte – n.n.) Una mai trăieşte… doamna Olteanu … fostă Dietrich. Ştiu c-or fost cele două pe care trebuia să le-aduc înapoi, şi o mai fost un tânăr, un student, da’ nu mai ştiu cum se numeşte. Ştiu că tata lui avea o prăvălie vizavi de muzeu… Da’ ştiu că era student în ultimu’ an. Când s-or întocmit listele, părinţii lui or venit cu acte, şi era o listă cu priorităţi, şi el o intrat în lista asta. Nu mai mi-aduc aminte cum o scăpat… pe caz de boală, pe caz de studii… da’ ştiu c-o trebuit să-l aduc înapoi.
Da’ să ştiţi că au mai fost atunci care s-au mai căsătorit aşa… De exemplu, un comisar, Mastici[3] , s-o căsătorit cu fata lu’ Schulleri, ăla care avea cinematografu’, da’ numa’ pân-o trecut potopu’… pe orm-or desfăcut căsătoria. Şi tot aşa, la pripeală, o’ mai fost vreo două-trei, da’ nu-mi aduc aminte cine. Da ştiu c-or mai fost aşa.
Revenind… Ei dacă ştiau, cred că ar fi căutat să dispară, să să ascundă, să-şi schimbe identitatea. Io am mai făcut şi din estea, cu evreii, când au fost prigoniţi. Atunci le-am făcut buletinu’ că sunt de origine germană, şi n-or mai fost evrei. Pe atunci lucram la buletine şi am avut prieteni buni pe care i-am ajutat în măsura în care am putut, să le schimb buletinu’, naţionalitatea, şi cred că i-am salvat, că or plecat în Israel. Io m-am împăcat foarte bine şi cu nemţii şi cu ungurii şi cu evreii. Am avut prieteni printre toţi.
Vă amintiţi când aţi fost anunţaţi că urmează a fi duşi? De unde a venit ordinul?
La Poliţie s-o ştiut, însă n-o fost voie să să divulge acest lucru. Noi, funcţionarii, am ştiut cu trei-patru zile înainte, da’ n-am avut voie să spunem nimic. Cu toată prietenia care-am avut-o cu ei, o trebuit să fim muţi în privinţa asta.
Vă amintiţi cine a întocmit listele cu persoanele din oraş care urmau să fie deportate?
Serviciul Român de Siguranţă, însă sub supravegherea NKVD-ului. în orice caz, ei erau foarte informaţi, ştiau absolut tot. Io am avut noroc că NKVD-ul avea comenduirea într-o cameră de la Corpul de Gardă al Poliţiei Orăştie şi era litinantul lor unu’ Vanea Nemcenko… cu care eu mă nţelegeam foarte bine. El o rupea puţân pe româneşte, io am început s-o rup un pic pe ruseşte şi până la urmă am purtat o conversaţie destul de bună cu el. Şi dintre ei am avut prieteni. De exemplu, o doctoriţă, Tanya, care locuia peste puntiţă, mai încolo un pic, şi era căsătorită cu un colonel. Şi ea mi-o fost prietenă, da’ numa’ puţină vreme. Pentru că trebuia să nască, o trimis-o-n Rusia, că nu avea voie să nască în România. Şi mai era un maior, Evghenie, care era căsătorit tot cu o rusoaică, Liuba, dacă nu mă-nşel. Şi cu ei mă-nţelegeam, iară, foarte bine. Dar cel mai bine m-am înţeles cu nevasta generalului Malinovski , care o fost aici la Orăştie. Atunci Vanea ăsta de la Comenduire m-o recomandat de mă duceam cu ea de-şi făcea piaţa, că nu să ştia descurca. Perfect nu ştiam nici io ruseşte, da’, totuşi, îmi arăta ce vroia şi io puteam să îi târgui… Da’ pe ormă o-nceput şi ea să se dezmetecească.
Cu ruşii în general ne-am înţeles bine. Soldaţi nu prea or fost, că ei erau sus pe Dealu Mic, acolo aveau cazemate. Ştiu că n-aveai voie să te-apropii acolo, pentru că doctoriţa şi soţu’ ei şi maioru’ şi soţie-sa lucrau acolo, şi numa’ seara coborau. în raza aia nu avea voie nimenea să umble.
Aicea într-o toamnă, seara târziu, pe timp de ploaie, s-o cartiruit o companie şi băteau în porţi. Mie nu mi-era teamă, pentru că am rugat la Comenduirea pieţei din oraş să cartiruiască la mine un TR-ist care era în perioada de instruire, înainte să îl trimită pe front. Nu mai ştiu cum îl cheamă, da’ era învăţător din comuna Rudari. El mă ducea la serviri, m-aducea acasă la masă. De dus mă duceam şi singură şi seara venea şi mă lua şi veneam împreună. Şi cineva o venit şi m-o anunţat că ruşii sunt pe stradă, pe Tudor Vladimirescu, şi urmează să vină pe [strada] Gheorghe Doja… şi urmează să-i cartiruiască şi la noi. Am dat telefon repede la regiment şi-o venit Mitică şi m-o luat şi-am venit acasă.
Şi n-o trecut mult şi-o’ bătut ruşii la poartă. Şi aveam o casă mică, şi camera mea avea cărămidă pe jos. O ieşit Mitică afară şi-o spus că este o familie de ofiţeri. Şi unde era familie de ofiţeri nu cartiruia. Până la urmă s-o cartiruit comandantu’… Si n-o să uit niciodată… Mama mea făcuse găluşte cu brânză în seara aceea… şi i-o poftit şi pe ei. Şi o trebuit să guste întâi Mitică şi cât timp or stat la masă, că nu erau scaune, era o laviţă, or stat şi or mâncat cu automatu’ după piept aşa… (arată cum ţineau arma – n.n.) Mi-o fo’ foarte frică. Cum ieşea comandantu’ să vadă dacă s-or cartiruit restu’, mama zâcea: Mitică, du-te şi vezi să nu-mi ieie porcu din cocină! (râde – n.n.) Mitică, vezi să nu-mi ia găinile din coteţ! Săracu’ o fost de gardă până s-or potolit spiritele. Spre surprinderea mea, dimineaţa când ei au plecat, or venit şi-or bătut în oblonu’ de la stradă să îşi ieie „la revedere” de la mine, şi i-o spus lu’ Mitică să-i deie un vas. Mama avea un vas de pământ, c-atuncea nu erau vailinguri, şi i-o dat un blid din ăla, şi-o venit cu el plin de zahăr… Şi-o zâs că-i pentru mine „pentru Cheoska ”. Şi lu’ Mitică i-or dat o sticlă cu votcă. Ne-o fost foarte frică, da’ or fost, totuşi, domni…
Or fost şi care or făcut probleme, că mergeau şi vindeau ceva şi se duceau dup-aia înapoi şi luau lucrul. Erau şi oameni răuvoitori, şi după ce să-mbătau le trebuiau femei şi fete. Vizavi, peste râu, era o rusoaică care era proprietăreasă, Paula. Şi pe aia tot ei o- mpuşcat-o… Aia i-o trimis încoace. Era o fată prietenă cu mine, eram eu, era nevasta lu’ Petica mai jos, mai erau şi altele… şi i-o trimis pe-aici că sunt fete. Cum erau porţâle mici şi şubrede atunci, or sărit într-o noapte peste poartă, însă bărbaţii de pe strada asta şi de pe alte străzi făceau câte doi-trei de strajă noaptea să nu atace cineva. Şi când or sărit peste poartă, or fost trei vecini de-ai mei la poartă şi n-or mai putut face nimic. Ce ştiu ce- or bolborosit ei până când m-am dezmetecit şi-am ieşit afară… Ce s-o-ntâmplat? Nimica, du-te ’napoi să nu te vadă! Şi-apăi mi-or spus că Paula i-o trimis la femei pe-aici şi c-or sărit peste poartă.
Revenind la germani… Ce ştiaţi atunci despre motivul pentru care urmau să fie duşi?
În urma dezastrului care l-or făcut în Uniunea Sovietică. Pentru asta ruşii or fost foarte revoltaţi. Eu în ’ji când am fost la Moscova, ghidu’ ne-o dus să ne-arete până unde- or avansat nemţii. Mai era foarte puţin şi intrau în oraş. în orice caz, or fost foarte revoltaţi ruşii… Şi le-or dat riposta, pe urmă. Am văzut, ulterior, la televizor, ce-or putut să facă ruşii în Germania… Am şi citit câteva cărţi şi mi-am dat seama că or făcut prăpăd.
Care a fost reacţia populaţiei româneşti la aflarea veştii că vor fi duşi saşii?
De jale… Un fel de doliu s-o aşternut peste oraş… pentru că fiecare aveam o părticică din noi ataşată de familiile lor. Pentru c-or fost foarte ospitalieri, foarte darnici, foarte buni, foarte comunicativi. Toate calităţile le-or avut. Şi fiecare o avut un sen-timent de stimă, de respect, faţă de ei, aşa cum am avut şi eu şi cum am şi-n ziua de azi.
Vă amintiţi cam câţi au fost deportaţi?
Nu mai ţâu minte. în orice caz, peste sută… Şi în special femei. Da puţini au mai venit înapoi, foarte puţine… (tristeţe în glas – n.n.)
Când i-au adunat, noaptea sau ziua?
Seara şi dimineaţa devreme. Unde era atunci cinematograful, îi o blănărie acuma, aproape vizavi de Liceul Chimic. Acolo i-o’ adunat pe toţi, în sala aia. Şi culmea, aia era tot a unui neamţ… a lu’ Schulleri. O fost dramă mare. Și la Casina Maghiară, actuala Casă de Cultură.
Din cine erau formate echipele care i-au luat?
Echipele care i-au luat au fost mixte, soldaţi români şi soldaţi ruşi. Cei care îi ridicau erau însoţiţi de cei din NKVD. La fiecare echipă era câte un rus.
Ce ştiaţi atunci despre destinaţia călătoriei lor? Unde urmau să fie duşi?
Nu, n-am ştiut absolut nimic. Ulterior s-o auzit că-s prin Siberia, că-s prin nu ştiu ce mine de cărbuni. Se mai vorbea că or să lucreze-n mine de cărbuni, în mine de plumb, în mine de sare… da’ unde-or lucrat exact nu ştiu. în orice caz, Butzi, vecinu’ şi prietenu’ ăsta al meu, foarte puţin o povestit de-acolo. Era traumatizat şi nu vroia să povestească de teamă. Nu ştiu de ce, da’ o avut rezerv-asta. Spunea că e mai bine să nu-i întrebăm, pentru că nu vrea să mai trăiască din amintiri… că avea nişte amintiri foarte triste. Probabil că o fost rău.
Ce li s-a dat voie să ia cu ei?
A, foarte puţin… un bagaj de… nu mai ştiu cât. Oricum, în raport de kilograme, nu zeci de kilograme. Mâncare pentru o zi sau două, cam aşa ceva. Ştiu că la Deva li s-o’ dat pachet la fiecare. Mi-aduc aminte că erau făcute pachete… şi fiecare o primit câte- un pachet, da’ nu ştiu ce conţinea’. Atunci o fost ceva… O fost foarte greu pentru mine, că erau prietenele mele acolo… şi nu vroiam să văd, nu vroiam să ştiu…
V-amintiţi cu ce i-au dus la Deva?
La Deva i-o’ dus în două-trei camioane, cam aşa ceva.
Şi la Deva unde au fost ţinuţi?
Unde-i casa lu’ Petru Groza , sub cetate, era un hambar mare, o magazie, aşa ceva… şi acolo or intrat toţi. Tribunalu’ era vizavi de hangaru-ăsta. Unde-i un parc acuma. Aşa vag mi-aduc aminte… Ştiu c-am ieşit de-acolo şi că Poliţia era după colţ, şi m-am dus cu colegu’ meu, cu Filip, că era cu dosaru’ meu în mână… şi eram aiurită, eram speriată.
După ce v-aţi întors acasă, ce vorbeau vecinii, prieteni, colegii, despre ce s-a întâmplat?
Erau necăjiţi. S-o aşternut un doliu peste toată populaţia, pentru că, v-am spus, fiecare avea câte un sentiment de stimă, de respect, de prietenie pentru saşi… Pentru c-or fost oameni cumsecade, oameni printre oameni.
Familiile lor cum s-au descurcat în anii următori? Au mai avut de suferit şi alte persecuţii?
Cum să se descurce? Cred că o’ fost nevoiţi să muncească. De exemplu, tata lu’ Butzi Hahn, ca să poată să trăiască cu soţia lui, s-o angajat ca vânzător la firma lu’ Vulcu[4] , care avea un magazin mare. Ceilalţi, după ce le-o’ luat magazinele, nu mai ştiu ce-or făcut. în orice caz, fiecare cred c-o avut o rezervă din care au putut să-şi ducă zilele. în orice caz erau înstăriţi, nu erau cu banii de azi pe mâine. Erau oameni înstăriţi, oameni cu capital.
Nu li s-au confiscat averile?
Păi, ba da. Ba da. După război or fost evacuaţi! De exemplu, unde-o fost CAP-u’ o fost o familie de nemţi, Willy Binder, care nu vedea foarte bine… şi sora lui. Da’ tot ce-o fost acolo o fost a’ lor. Şi sora lui ţânea toată gospodăria. Aveau argaţi, aveau fermă în partea cealaltă de râu. Şi i-or dat afară şi s-o făcut CAP-u’ pe ferma lor. Şi mi-aduc aminte că mergea tata şi-i dădea pruni „în parte”. Avea o livadă mare şi dădea pruni „în parte” la oameni. De exemplu: „Prunu ăsta-l iau eu!” Jumătate din recoltă primeam eu, jumătate i-o dădeam lui… Da’ noi culegeam. Şi mergea tata şi lua câte-un prun, doi, de facea mama majun. Şi aşa mergea aproape jumătate din oraş de luau pruni de la familia asta. No, toată averea asta o’ trebuit să o cedeze. în orice caz, ăştia or avut o avere imensă. Şi i-o’ scos afar’ de-acolo ca pe ultimii oameni. Şi nu ştiu ce s-o mai ales de ei, unde s-or fi mutat. Mi-amintesc că aveau un câine mare, care venea de-acolo de la ei de la fermă cu coşu-n gură şi aid peste puntiţă, cum treci la stânga, era măcelăria lu’ Binţânţan… Şi venea câinele cu coşu-n gură şi intra- năuntru. Binţânţan lua biletu’, îi punea carnea în hârtie, i-o punea-n coş, îi punea coşu-n gură şi câinele mergea ’napoi. Asta cu ochii mei am văzut, că noi copiii ne luam după el, da’ nu ne-avea baiu’, nu. El îşi vedea de drumu’ lui, aşa era de dresat.
Pe ormă mai era familia Birtler, care avea un magazin dincolo de podul de mai jos, şi aveau singura baie [publică] din oraş, cu un aranjament extraordinar în vreo şapte-opt camere, cu abur, cu căzi, lucrători la baie, cu vânzători la prăvălie. Un loc unde putea lumea să meargă. Aveau şi o fată care o terminat Medicina, nu mai ştiu cum o chema. Şi fata lor, după ce i-o’ dat afară din casă, o ajuns de-o murit undeva vizavi de catedrală, unde sunt nişte locuinţe. Ea n-o mai avut din ce să trăiască, n-o mai avut ce să vândă, o ajuns la sapă de lemn şi şi-o provocat moartea. No, acolo or găsit-o dezbrăcată-n pielea goală, moartă pe un pat de fier. Din tot ce-o’ avut aici o’ ajuns, de-o’ murit acolo… Şi or îngropat-o tot nemţii, da’ nu mai ştiu exact care or contribuit la înmormântarea ei.”

Referințe:
Cosmin Budeancă, „Imaginea etnicilor germani la românii din Transilvania după 1918 : judeţul Hunedoara : interviuri”;
Fotografii de Emil Fischer, în Arhiva de imagini a Muzeului ASTRA Sibiu.

Note de subsol:
[1] S-a născut la 13 august 1925, în Orăştie, judeţul Hunedoara. Ortodoxă, studii Gimnaziul „Despina Doamna”, învățătoare, lucrătoare în Poliția anilor 1945-1946. muncitoare, pensionară. Interviul a fost realizat la 24 iulie 2004 de Cosmin Budeancă în Orăştie şi se află în A.P.C.B. Transcrierea şi editarea interviului – Cosmin Budeancă.
[2] Ambrozie D. Filip, născut la 20 aprilie 1912 Ia Călvasăr, Sibiu. în ianuarie 1945 era comisar ajutor la Deva. A fost reţinut în ianuarie-martie pentru judecată la Penitenciarul Satu Mare pentru înlesnire trecere frauduloasă a frontierei. La 28 august 1948, a fost internat administrativ şi a trecut prin închisorile Piteşti, Târgşor, Făgăraş, Cernavodă, Poarta Albă, Alba Iulia, Deva. A fost eliberat la 1 august 1955. Ioan Ciupea, Virgiliu Ţârău, Florentin Olteanu, Andrea Dobeş, Robert Fiirtos, Cosmin Budeancă, Făgăraş – închisoarea poliţiştilor, voi. II, Cluj-Napoca, Mega, 2007, p. 181.
[3] Cornel Mastici, născut la 19 septembrie 1904 în Topliţa, Hunedoara. A fost arestat în iulie 1948 şi internat. A executat pedeapsa în închisorile Piteşti, Târgşor, Făgăraş, Saligny. La 9 aprilie 1951 a primit o condamnare administrativă de 24 de luni, pedeapsă majorată ulterior cu încă 24 de luni. A executat pedeapsa în închisorile Alba Iulie, Poarta Albă, Deva, Cernavodă 3. A fost eliberat la 14 noiembrie 1955. Arhiva Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor Jilava, fişele matricole penale.
[4] Ioan Vulcu (1869-1952), lider al mişcării naţionale a românilor transilvăneni, deputat la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia din 1918, proprietar al unui mare magazin din Orăştie.

The post Deportările etnicilor germani din România, caz punctual Orăștia (2) appeared first on Cotidianul RO.