Hunedoreanul care a deschis drumul trusturilor de presă din România 

NUMELE LUI TREBUIA UITAT. Prin urmare s-a încercat ştergerea lui din istoria Ardealului, din istoria românilor. Trebuia uitat căci devenise mult prea mare, îl purtaseră două generaţii de vajnici naţionalişti: protopopul Ioan Moţa şi Ioan I. Moţa. Tată şi fiu – două destine, de luptători, aceeaşi armă: naţionalismul. Tatăl a fost „condamnatul” la uitare datorită fiului: „purtam vina de a fi tatăl fiului meu”.

S-a născut în 30 decembrie 1868, în satul Nojag – protopopiatul Devei, cel ce avea să fie preot, protopop ortodox la Orăștie, om politic, deschizătorul trusturilor de presă Românești din Ardeal, Ioan Moța. Vine pe lume în familia preotului Ioan Moţa, care timp de 47 de ani şi-a păstorit consătenii. Va urma şcoala în sat, iar apoi va trece la gimnaziul din Beiuş, încheindu-şi însă situaţia în ultimul an la Brad. Crescut în spiritul celei de-a doua jumătăţi a veacului trecut, cu credinţa în Dumnezeu şi dragoste pentru neamul său, tânărul Ioan Moţa va urma cursurile Institutului Teologic din Sibiu. În primii doi ani, îl are coleg, printre alţii pe Ilie Miron Cristea, viitorul Patriarh al României Mari. Se simte atras de presă încă din anii gimnaziului; aceasta fiind dintre cele mai redutabile arme ale naţionaliştilor români. El va colabora la TRIBUNA cu ştiri şi articolaşe, dar mai ales cu prelucrări în versuri ale unor povestiri. În timpul studenţiei îşi continuă această colaborare, întregind-o cu aceea la revista MUSSA a Societăţii de lectură „Andrei Şaguna”. Ultimul an îl va absolvi după o mică întrerupere, avându-l ca coleg pe Ilarie Chendi. Tot în ultimul an este ales vice-preşedinte al Societăţii, preşedinte fiind profesorul P. Şpan.

Atmosfera existentă în Sibiu în anii în care îşi desăvârşea studiile şi care coincidea cu acţiunea memorandiştilor, contactul cu gruparea din jurul TRIBUNEI sau cu diferiţi fruntaşi ai mişcării naţionale, îşi vor pune adânc amprenta pe personalitatea lui Moţa, contribuind la conturarea ambiţiilor şi planurilor personale, determinându-i chiar formaţia intelectuală şi politică.

Colaborarea la TRIBUNA şi FOAIA POPORULUI, contactul cu unii lideri ai mişcării naţionale, printre care D. Domşa şi D.P. Barcian, cărora Moţa le era student, i-a adus acestuia din urmă o „răsplată” care îl onora, dar în acelaşi timp îl supunea unor grele încercări. Datorită proceselor în presă în care era implicată TRIBUNA şi condamnările pronunţate împotriva unora dintre redactorii gazetei s-au rărit rândurile din jurul celor două organe de presă ale P.N.R. Astfel, Comitetul Naţional întăreşte aceste rânduri chemând la TRIBUNA pe Cornel Pop-Păcurar, Cornel Scurtu şi pe studentul I. Deleanu, iar la FOAIA POPORULUI, pe Ioan Moţa, căruia îi încredinţează redactarea acesteia. El îşi ia misiunea în primire începând de la 1 noiembrie 1893.

Aici Moţa, mergând pe tonul impus de TRIBUNA, transcria într-un limbaj accesibil lumii satului dezideratele naţiunii române, făcându-i totodată chemare la unitate de acţiune. Urmărind scrierile sale putem constata tonul mobilizator al articolelor adresate poporului, iar pe de altă parte tonul acuzator, incisiv când demască nedreptăţile săvârşite de toate nivelele administraţiei, de la cea locală, până la guvernul maghiar. Problemele abordate sunt foarte variate, în funcţie de evenimentele la zi. În nenumărate rânduri atacă politica de maghiarizare, semnalând totodată eforturile autorităţilor maghiare în acest sens, (a se vedea legea căsătoriei civile, legea „matriculii civile” a naşterii, pericolul ce plana asupra şcolilor româneşti). Un alt subiect abordat în repetate rânduri este legat de necesitatea consolidării economice, ca premisă a reuşitei afirmării pe toate planurile a românilor ardeleni. Moţa este convins că, practicarea meseriilor şi negoţului, atât de neglijate, oferă mai multă siguranţă, fiind mai eficiente. Îmbrăţişarea lor de către români ar implica şi o pătrundere a acestora în oraşele, care „înrâuresc asupra împrejurimii în chip foarte simţit”.

În toamna anului 1895, tânărul Moţa acceptă invitaţia fondatorilor REVISTEI ORĂŞTIEI, primul ziar românesc din comitatul Hunedoarei. Acceptarea nu s-a datorat doar posibilităţii de întoarcere acasă. Criza „TRIBUNEI”, prindea tot mai mult contur, iar eliberarea memorandiştilor o va acutiza. Duelul dintre cei mari ar fi putut să strivească începutul de carieră al unui tânăr. Pe de altă parte gruparea din jurul Băncii ARDELEANA, avea nevoie de un om cu experienţă într-ale ziaristicii. Şi aceasta cu atât mai mult cu cât se hotărâseră, după 9 luni de apariţie, să depună cauţiune, pentru a se putea implica în disputa de idei politice. Moţa avea deci posibilitatea să pună în aplicare ceea ce învăţase la şcoala tribuniştilor.

Dornic de afirmare, foarte dinamic, Ioan Moţa nu s-a limitat doar la activitatea de redactor al REVISTEI ORĂŞTIEI. El se implică în toate activităţile iniţiate de gruparea orăştiană. Nepot al lui I. Mihaiu, mare propietar şi intim al lui Mihu, el devine unul dintre oamenii de bază ai grupului. Acţionar la ARDELEANA şi la Institutul Tipografic MINERVA este secretar al comitetului de conducere al celei din urmă , alături de Şt. Erdely, dr. S. Moldovan, A.P. Bârcian, N. Ivan.

REVISTA ORĂŞTIEI militează, în condiţiile crizei din P.N.R. pentru concilierea diferendelor dintre cele două tabere. Orăştienii considerau necesară adaptarea tacticii politice a partidului la noile condiţii, pentru transformarea acestuia într-un instrument mai eficient al mişcării naţionale. „Spre înaintarea noastră nu avem să aşteptăm ajutor de la nimeni – se scria în revistă – ci noi, fraţi de sânge, să punem umăr la umăr, întru întruparea dorului nostru”. Revista se va implica în luptele dintre cele două grupări, înclinând spre tabăra „tribuniştilor”, oferindu-le paginile sale.

Într-o altă ordine de idei, Moţa continuă şi în paginile noii sale gazete să ia atitudine împotriva autorităţilor maghiare, mai ales cu prilejul Milleniului. Va avansa chiar un plan de acţiune la nivelul comitatului, care să susţină demersurile fruntaşilor români din reprezentanţa comitatului.

Se va retrage de la REVISTA ORĂŞTIEI, în iulie 1898, acţiunea sa fiind „salutată” de redactorii maghiari de la Szászváros, adversara cele dintâi, printr-o apreciere ce-i face cinste tânărului redactor: „retragerea dânsului de la Revistă va fi în favorul acesteia căci cultivarea direcţiuni ultra-maghiarofagă pe care dânsul o reprezenta acolo nu credem că i-ar sta în interes în întâia linie nici însuşi românismului”.

După plecarea lui, gazeta intră sub influenţa dr. A. Muntean care o angajează pe o direcţie mult prea radicală, lovind indirect chiar în Ioan Mihu.

În perioada scursă de la venirea lui Moţa în Orăştie, activitatea grupului a fost deosebit de bogată. Participând la toate acţiunile iniţiate de fruntaţii locali, el va fi ales într-o serie de comitete. Astfel a fost ales secretarul „Reuniunii româneşti de economie din Orăştie şi jur”, înfiinţată din iniţiativa lui Mihu. În ideea ajutorării familiilor de români, Moţa, împreună cu I. Branga, au iniţiat înfiinţarea unei „însoţiri române de înmormântare”, convingându-i pe oameni de eficienţa acesteia. Preşedinte a fost ales dr. Ioan Mihu, iar Moţa îndeplinea funcţia de secretar. Îl regăsim în această perioadă şi în comitetul de conducere al Despărţământului IX (Orăştie) al ASTREI, precum şi în comitetele anuale ale casinei române. La reuşita Adunării Societăţii Pentru Fond de Teatru îşi aduce contribuţia atât ca membru al comitetului de organizare, cât şi ca actor, într-o piesă de teatru. De altfel plăcerea jocului o descoperise încă din anii petrecuţi la Sibiu, unde a urcat pe scenă alături de nume cunoscute: Lenţi Cunţan, Emil Borcia, Miţi Baciu, Lucreţia Popescu, ş. a.

Mai mult, ca o recunoaştere a activităţii sale în cadrul grupului, va fi ales deputat pentru Sinodul ARHIDIECEZAN, din 1897, iar în anul următor ajunge în reprezentanţa oraşului, unde se dovedeşte foarte activ.

După o scurtă perioadă petrecută la Sibiu, în redacţia TELEGRAFULUI ROMÂN, se întoarce în Orăştie, câştigând concursul pentru postul de paroh II, din localitate.

Chiar şi hirotonisit preot, el nu se desparte de prima lui dragoste, ziaristica. Atunci când „Reuniunea economică” hotărăște editarea unui organ de presă propriu, el îşi oferă sprijinul. Astfel BUNUL ECONOM îl va avea ca redactor – responsabil timp de doi ani (1900 – 1901). În acest răstimp editează şi un adaus SPICUIRI LITERARE. În cele 28 de numere putem descoperi semnăturile unor foarte cunoscuţi scriitori români.

În acest timp, în grupul orăştian, intervin câteva schimbări provocate de venirea dr. Aurel Vlad la conducerea ARDELENEI. Tânăr şi bine pregătit, acesta dinamizează cercul fruntaşilor locali. Noua poziţie şi legăturile cu o serie de tineri, tovarăşi de idei din timpul studenţiei, îl ajută în iniţiativa sa de a lansa un program de acţiune pentru rezolvarea impasului în care se află mişcarea naţională. Dintre cei care subscriu acestui program amintim doar pe Al. Vaida-Voievod, Ilarie Chendi, dr. V. Moldovan, dr. A. Cosma. Alături de ei se află şi dr. Ioan Mihu. Odată cu începerea anului 1902 va apare LIBERTATEA, ziarul care va purta cuvântul acestui grup, caracterizat prin dinamismul tinereţii multora dintre membri şi prin realismul cu care priveşte problemele existente în Imperiu, dar şi în sânul mişcării naţionale. Acest nou organ de presă urma să fie susţinut prin colaborarea şi finanţarea celor care au subscris programului. Lui Moţa îi revine sarcina editării lui. Acesta împreună cu alţi patru fondatori înfiinţează şi o tipografie, „TIPOGRAFIA NOUĂ”, în anul 1904. Între reuşitele ziarului şi ale celor din jurul său, cele mai importante ar fi: alegerea lui Aurel Vlad, ca deputat cu program naţional, în Parlamentul maghiar (1903), precum şi impunerea tacticii activiste în urma Conferinţei Naţionale din 1905, urmată de victoriile electorale în alegerile parlamentare.

Ioan Moţa scoate pe propria răspundere un supliment ilustrat FOAIA INTERESANTĂ, începând cu anul 1905, iar din 1906 TOVĂRĂŞIA pe care o mută la Hunedoara. Din 1907, în fiecare an, până la trecerea sa în România, editează CALENDARUL NAŢIONAL. Dintre colaboratorii săi, cel mai de nădejde a fost în această perioadă dr. Sebastian Bornemisa. Acesta îi va deveni chiar ginere. El va înfiinţa editura LIBRĂRIA NAŢIONALĂ, şi îşi va edita o revistă, COSÂNZEANA, la care au colaborat multe dintre condeiele talentate ale românilor de pe ambele versante ale Carpaţilor.

Treptat, gruparea din jurul LIBERTĂŢII s-a depărtat de Orăştie în cea mai mare parte, membrii ei fiind chemaţi „la trebi mai înalte”. În înţelegere cu aceştia, Moţa preia destinele acestui ziar, trecându-l în proprietate (1908). Acesta va cumpăra şi tipografia în întregime. Din acest moment el transformă LIBERTATEA într-o gazetă poporală, care se adresa în primul rând oamenilor satelor ardelene. Totuşi aria de răspândire este mult mai mare, ziarul fiind citit în America, în mai multe state europene, ajungând până în Africa de Sud.

La cele trei foi amintite mai sus, Moţa mai adaugă după anul 1910 şi un supliment umoristic, BOBÂRNACI. El realizează un adevărat trust de presă.

În activitatea sa, el pune accent pe necesitatea „luminării” poporului prin cultură, atribuind presei rolul complementar al şcolii, în condiţiile vitrege, create de politica maghiară, pentru şcolile româneşti. Urmărind stimularea abonării, ziarul oferă pentru comunităţile cu cele mai multe abonamente, premii constând în biblioteci de câte 25-30 de cărţi.

Activitatea sa şi aduce însă şi neajunsuri. Îi sunt intentate 10 procese de presă, dintre care două iertate în timpul desfăşurării tratativelor fruntaşilor naţionali cu guvernul maghiar. Cel mai răsunător a fost cel din 1903 pentru articolul „A murit Matya şi cu el dreptatea”, prilejuit de dezvelirea la Cluj a statuii regelui Matei Corvin. La fel ca şi alţi fruntaşi naţionali şi Ioan Moţa va fi nevoit să se refugieze în România, pentru a se salva. Refugiat în Bucureşti împreună cu Sebastian Bornemisa, se alătură demersurilor celorlalţi ardeleni pentru convingerea opiniei publice şi a guvernanţilor de necesara intrare a României în război. Vor colabora la EPOCA lui N. Filipescu şi la TRIBUNA reînfiinţată de ardelenii refugiaţi. Cei doi vor tipări aici LIBERTATEA şi FOAIA INTERESANTĂ. Dar nu după mult timp acestea îşi vor înceta apariţia, căci propietarul se va înrola în armata română care trecuse Carpaţii. După răsturnarea de situaţie va ajunge în Moldova. Însă nu pentru prea multă vreme, împreună cu V. Lucaciu şi V Stoica, Moţa va pleca în misiune de propagandă pentru cauza românilor ardeleni, în S.U.A. După ce vor participa la mai multe adunări din diferite oraşe americane, unde se găseau în număr mare şi români, Misiunea Patriotică Naţională se stabileşte în Cleveleand (Ohio). Aici Moţa editează câteva numere din foile sale, contribuind la actul de propagandă.

Întors din America, singur, va rămâne o scurtă perioadă în Basarabia, unde primeşte împreună cu Sebastian Bornemisa, redactarea ziarului CUVÂNTUL MOLDOVENESC, al lui Pan Halipa. Ei vor tipări primul ziar cu caractere latine.

După realizarea măreţului ideal naţional – Unirea tuturor românilor – în aceeaşi lună se întoarce în Orăştie. După aproape trei decenii de activitate, Moţa se vede nevoit să o ia de la început. Astfel va apare din nou LIBERTATEA, cu un adaus, sugestiv intitulat PLUGARL LUMINAT, nelăsând nici un dubiu asupra intenţiilor lui. Dar la fel ca în întreaga lume politică românească, realizarea idealului Unirii produce o criză, datorată absenţei unui ideal comun şi în P.N.R. Chiar şi pe Moţa, credinţa sa de naţionalist îl face să-şi găsească cu greu locul. Va fi o perioadă liderul P.N.R. în Orăştie şi apropiat al conducerii partidului. În această calitate va fi ales deputat în primul parlament al României Mari. Va mai păşi în forul legislativ al ţării, în timpul guvernării Iorga – Argentoianu, atunci în calitate de senator. A mai fost ales şi a treia oară în 1937, pentru Senat, dar cărările murdare ale politicii au schimbat soarta acelui parlament ales.

Crezul său de naţionalist l-a făcut să îmbrăţişeze spre sfârşitul vieţii o mişcare pe care interese străine şi ambiţii meschine au murdărit-o. Fiul său, întemeietor al acesteia a murit luptând în Spania, împotriva comuniştilor, devenind un erou al tinerei generaţii din perioada interbelică.

La moartea sa, protopopul Ioan Moţa a fost cinstit ca o mare personalitate, organizându-se funeralii naţionale. A murit într-o perioadă atât de tulbure, cu sufletul îndurerat că s-a pierdut o parte din trupul sfânt al Ardealului.

Dar ultima lui realizare, pentru oraş, va dăinui prin vremuri. În calitate de proptopop, ctitoreşte o măreaţă catedrală, împlinind un vis ce şi-l făuriseră orăştienii încă la sfârşitul secolului trecut. Ne limităm în aceste rânduri să cităm câteva aprecieri ale d-lui colonel V. Cugerean, despre această măreaţă ctitorie: „a cărei cupolă larg deschisă şi campanila ce se înalţă semeaţă spre cer au şters veacurile de umilinţă ale modestelor biserici româneşti”.

A trecut la cele veșnice la 20 noiembrie 1940, în București, și este înmormântat la Orăștie.

Cei ce l-au petrecut pe ultimul său drum şi-au înscris iubirea şi respectul pe mormântul său:

„Părinte iubitor,

Îndrumător neobosit credincioşilor săi

Şi stâlp neclintit neamului său.”

Dan Orghici

Referințe:

Valentin Orga, „MOȚA, pagini de viață, file de istorie”, ed. Argonaut, Cluj-Napoca, 2018;

Dan Orghici

Adrian Ioan, B. Secui „Oamenii din Ținutul Orăștiei-Călindaru’ Foii Interesante”, Volumul II, Ed. Măiastra, Târgu Jiu, 2023.

The post Hunedoreanul care a deschis drumul trusturilor de presă din România  appeared first on Cotidianul RO.