INTERVIU. Un cunoscut călugăr explică de ce crede că România a ajuns o țară minoritar creștină. „Trăsătura fundamentală a lumii de astăzi e această îndepărtare a omului de om, nu numai de Dumnezeu”

Înainte de a se călugări, părintele Ilarion Dan a condus trei filiale de bănci şi a avut o bursă în SUA, unde a refuzat o ofertă de job. Astăzi, el este duhovnicul Mănăstirii Izvorul Tămăduirii din Crucea, județul Constanța. În prima parte a interviului pentru Libertatea, părintele Ilarion vorbeşte despre cum arată lumea în rugăciunile oamenilor.

Ion Dan s-a născut în 1956, iar în adolescenţă a fost ateu, recunoaşte el. A devenit student la ASE - Relaţii Economice Internaţionale şi, când avea 20 de ani şi căuta să descopere sensul vieţii şi răspunsul la întrebarea „cine sunt eu?”, a citit o carte scrisă de fizicianul Erwin Schrodinger, „Spirit şi materie”. Atunci a început să creadă „că există şi altceva”. 

În 1980, după absolvirea facultăţii, s-a angajat ghid la ONT Mamaia, iar apoi la Direcţia Generală a Vămilor. S-a căsătorit şi a început să meargă la biserică, „fără să înţeleg absolut nimic”, mărturiseşte el. Spune că abia după Revoluţia din 1989 a descoperit calea, odată cu „valul tinerilor care şi-au regăsit atunci ortodoxia”.

Imediat după Revoluţie, a lucrat câteva luni la Departamentul pentru Reformă, nou înființat în Guvernul României. Apoi s-a angajat în domeniul bancar şi, în timp, a condus sucursalele din Constanţa ale Bancorex, Banca Turco-Română şi OTP Bank. În 1994, a mers în SUA, cu o bursă de studii, şi a primit o ofertă ca să rămână acolo, dar a refuzat.

Când soţia i-a murit, în 1999, cei doi copii ai lor erau încă la liceu. I-a crescut singur şi, după ce i-a văzut pe picioarele lor, şi-a dat demisia de la bancă. Era 2007. Un an mai târziu, Ion Dan a făcut pasul spre monahism, iar în februarie 2009 a intrat în călugărie şi a devenit fratele Ilarion. 

După două luni, a fost hirotonisit la Mănăstirea de maici Izvorul Tămăduirii din Crucea, acolo unde reporterii Libertatea au mers zilele trecute, ca să stea de vorbă cu el.

Mănăstirea de maici Izvorul Tămăduirii din Crucea

„Trăim, în bună măsură, într-o lume urbanizată și nu mai vedem cerul, din cauza betoanelor”

Pe vremuri, când nu existau internet și rețele de socializare, circula, pe foi de hârtie, o poezie cu autor anonim care spunea că Dumnezeu citește ziarul format din rugăciunile oamenilor. Că „ştirile, cu toată asprimea lor, El le are deja, însă aşteaptă aceleaşi ştiri filtrate de iubirea ta”. Poezia se termină cu un însemn: „Citește ziarul și apoi începe să te rogi,/Ca și cum Dumnezeu te-ar întreba:/«Ce mai e nou astăzi în lume?», «E rău, Doamne.»/Însă El are nevoie tocmai de acest «e rău» al tău, înainte de a interveni”. 

Reporter: Părinte Ilarion, multe dintre rugăciunile oamenilor trec pe la preoți, iar dumneavoastră primiți aici, la mănăstirea din Crucea, sute de oameni. Cum mai arată azi ziarul pe care-l citește Dumnezeu? Cum mai arată lumea?Părintele Ilarion Dan: Nu arată bine. Noi trăim într-o lume care suferă, într-o lume a suferinței. Eu așa o percep. Şi nu doar suferinţă fizică, pentru că pe aceea ne-o anesteziem, există o suferință sufletească, o lipsă de iubire care domină lumea. O lipsă care ne duce într-un egoism, într-o solitudine. De multe ori, ne simțim foarte însingurați, foarte părăsiți de cel de lângă noi, de părinți, de soț, de soție, de copii. Trăsătura fundamentală a lumii de astăzi e această îndepărtare a omului de om, nu numai de Dumnezeu. Pentru că, după ce omul se îndepărtează de Dumnezeu, se îndepărtează și de cel de lângă el.

- De ce credeţi că am ajuns în acest punct?- Pentru că, încă de la căderea omului din Rai, generație de generație, am trăit această îndepărtare de Dumnezeu, care s-a accentuat de-a lungul istoriei. Cu mici excepții, că au mai fost și tendințe de revenire, de scurtă durată. Cultura lumii a fost de a se îndepărta, pe măsură ce omul a ajuns cumva să se descurce pe cont propriu - impropriu spus -, iar tehnologia a avansat. Mai ales în perioada modernă, de la prima revoluție industrială, şi până acum, la cea de-a patra revoluție industrială, sau digitală, cum i se spune, omul n-a făcut decât să se înconjoare de o lume a artefactelor pe care el a creat-o, pentru a-i face viața mult mai ușoară, mai confortabilă. În contrapartidă, s-a adâncit îndepărtarea omului de Dumnezeu, dar și de creație, prin tehnologia interpusă între el și creație. În lumea de azi e această manifestare a libertății totale a omului, a autonomizării omului față de Dumnezeu. Toată această cultură modernă împinge omul spre autonomizare, spre această ruptură cu Dumnezeu.

Noi considerăm, uneori, că legătura pe care o păstrăm cu Dumnezeu ne restrânge libertatea, ceea ce este total incorect și total greșit. Nu, tocmai în Dumnezeu ne găsim toată libertatea.

Trăim, în bună măsură, într-o lume urbanizată și nu mai vedem cerul, din cauza betoanelor. Copiii de azi nu se mai bucură de natură, toți sunt atrași de un ecran. Nu ne mai bucurăm de lumea creației, de păsările care zboară, de cerul albastru, de-o furtună care are frumusețea ei, cu ploaia care aducea bucurie înainte, că însemna belșug. Pentru noi, astăzi, ploaia este o bătaie de cap.

Părintele Ilarion Dan

„După părerea mea, suntem o țară minoritar creștină”

- În ziarul pe care l-ar citi Dumnezeu, sunt știri despre suferința oamenilor și despre însingurarea lor. Dar cum arată țara în rugăciunile oamenilor? Se mai roagă ei și pentru alți oameni, în afara familiei lor, sau pentru țară?- Da. Din fericire, în țara noastră, acest filon al trăirii autentice al lui Dumnezeu nu a dispărut cu totul. O bună parte a societății românești de astăzi este și ea, bineînțeles, scufundată în acest duh al lumii de astăzi, o lume încremenită într-o iubire de sine, într-o autoadmirație. Pe de o parte, așteptăm cu înfrigurare noi descoperiri și noi dezvoltări tehnologice care să ne facă lumea asta din ce în ce mai „minunată”, dar pe de altă parte, sunt mulți dintre semenii noștri care înțeleg că acesta e un drum care nu va duce nicăieri. Este un drum al dezumanizării, de fapt, al pierderii esenței omului, a ceea ce suntem noi cu adevărat.

Omul caută, pentru că simte această sterilitate a lumii acesteia ideologizate, tehnologizate, dacă nu un spațiu spiritual, măcar un spațiu cultural în care să găsească ceva frumos, ceva ce vine dintr-o simțire adâncă a omului, din inima omului. 

Este o alienare completă a omului din lumea de azi. Și, din această nevoie de a se regăsi, de fapt, de a înțelege cine e cu adevărat, omul caută soluțiile care îi sunt la îndemână. Iar biserica, Dumnezeu, spunem noi, este soluția pentru toată această problematică a omului de astăzi. Și sunt mulți dintre semenii noștri care ajung să apeleze la această soluție. România are încă o bază creștină, nu ne-am pierdut.

- Cu patru ani în urmă, la o conferinţă organizată la Cluj-Napoca, dumneavoastră aţi spus că România nu mai este o țară majoritar creștină. Deşi datele ultimului recensământ arată că peste 73% dintre români s-au declarat creştini ortodocşi. 

- Sigur că majoritatea românilor, dacă îi întrebi ce sunt, ce religie au, vor spune că sunt ortodocși. Cel puțin trei sferturi din populația României vor spune că sunt botezați... Dar, după părerea mea, suntem o țară minoritar creștină. Ca să fii ortodox, trebuie să trăiești ortodoxia. Adică, să trăiești firescul omului. A fi ortodox înseamnă să fii firesc. Iar firea omului este aceea de a fi iubit și de a iubi, pe Dumnezeu și pe oameni, pe cel de lângă tine. 

Or, dacă ne uităm în jur, nu mai este o lume a iubirii. Noi am ieșit din firesc, nu mai suntem firești. Și nu mai poți fi ortodox, tu nefiind firesc. 

Trăim în această zbatere, în această lipsă de firesc. Societatea noastră, care este conectată la lumea globalizată, unde legăturile dintre oameni sunt omniprezente - poți să comunici, poți să ai acces la informații din toată lumea -, e influențată de această cultură a modernității, care nu e creștină. Noi nu mai trăim în duh evanghelic. Evanghelia este un ghid de viață, un ghid complet pentru om. Nu știu câți dintre români, în ziua de astăzi, mai citesc Evanghelia, nu știu câți mai frecventează biserica, unde pot asculta cuvântul din Evanghelie, la fiecare Sfântă Liturghie, iar dintre cei care vin, nu știu câți mai ascultă, mai sunt atenți, nu știu câți din cei care ascultă înțeleg și câți mai trăiesc cuvântul Evangheliei, care este unul dătător de viață. Și dacă luăm așa și începem să filtrăm, ne dăm seama că foarte puțini suntem cei care, într-adevăr, mai trăim cuvântul lui Dumnezeu din Evanghelie. Asta este realitatea!

Singurul sfat pe care-l primesc tinerii de la părintele Ilarion

- Care este cea mai mare spaimă a oamenilor, invocată de ei în rugăciunile lor? Se tem de boală, de moarte, de război sau de sărăcie?- Acum, cea mai mare teamă e cea de boală și de moarte, bineînțeles. În pandemie, a fost o exacerbare a acestor frici. Pentru că asta li s-a și transmis oamenilor. Apoi, majoritatea lor au înțeles despre ce este vorba, s-au liniștit în bună măsură, dar teama de boală a rămas.

Teama de boală și, implicit, de moarte este omniprezentă. Am remarcat adesea, oamenilor a ajuns să le fie frică de dureri absolut banale şi se gândesc la cele mai mari nenorociri. 

Dacă are un junghi sau îl înțeapă ceva, omul se gândește la tot ce e mai rău, instantaneu. Singura boală este păcatul, definit ca ruptură de Dumnezeu. Când te rupi de sursa vieții, sigur că da, începi să trăieşti deficitar. Şi-apoi, acest deficit de viaţă venită de la Dumnezeu este transformat, uşor-uşor, într-o încremenire, care este boală. În primul rând, este sufleteşte, şi-apoi, noi somatizăm, ştiţi bine, stările noastre, iar majoritatea bolilor aşa apar. Stresul, această teamă, stările de anxietate, angoase de tot felul, faptul că noi trăim foarte conflictual...

- Trăim vremuri complicate. După pandemie, a venit teama războiului de la graniţă, iar acum trecem printr-o sărăcire a populaţiei. Pe de altă parte, ne confruntăm cu secetă sau cu furtuni şi inundaţii devastatoare. Sunt unii care spun că „Dumnezeu ne pedepseşte”. Dumneavoastră credeţi că aşa este sau că, mai degrabă, omul culege ceea ce a semănat?- Hristos spune: „Dacă voi, răi fiind, daţi cele bune copiilor voştri, cu atât mai mult Dumnezeu Tatăl va da vouă cele bune”. Sigur că există o aşa-numită dreptate a lui Dumnezeu, pentru că se spune că „Dumnezeu poate face orice. Un sigur lucru nu poate să facă: să-şi încalce propriul cuvânt”. Că Dumnezeu zice, şi lucrul acela devine realitate, una absolută, care nu mai poate fi modificată. De ce se întâmplă răul în lume? Păi, dacă Dumnezeu l-a făcut pe om liber, nu poate să-i ia libertatea! Se întâmplă crime îngrozitoare şi auzi „Dumnezeu de ce l-a lăsat pe criminal?”. Dar, dacă stăm să ne gândim bine, marea majoritate dintre noi purtăm pe conştiinţă crime, sub toate aspectele lor, acceptarea crimei sau îndemn la crimă. Şi-atunci, ne confruntăm cu această poziţie, a libertăţii noastre şi cu consecinţele libertăţii noastre. Dacă mergi pe drum, nu eşti atent şi calci strâmb, îţi luxezi glezna. Aia a fost o pedeapsă de la Dumnezeu? Pur şi simplu, tu nu te-ai uitat pe unde calci. Dacă eşti agresiv cu unul pe stradă, îi vorbeşti urât, şi acela îţi dă o palmă sau un pumn şi te pune la pământ, te pedepseşte Dumnezeu? Nu, este consecinţa acţiunii tale. 

- Dar, revenind la poezia despre Dumnezeu care citeşte ziarul, dacă omul spune „e rău, Doamne”, El n-ar putea interveni, ca să oprească răul? - E o întrebare ce revine obsesiv: „dacă Dumnezeu e bun, de ce există atâta răutate? De ce Dumnezeu nu opreşte, de ce nu curăţă această răutate?”. Păi, care este originea răului? Libertatea omului. Alegerile lui. Omul are libertate absolută, poată să facă orice. Să-l nege pe Dumnezeu, sursa propriei existenţe, dar asta îl duce către ceva, sunt consecinţe. Adolescenţilor şi tinerilor care se hotărăsc să se căsătorească eu nu le fac teorie, „tu trebuie să faci asta, să fii credincios”, nu înseamnă aproape nimic pentru ei, le-ar fi şi foarte greu să înţeleagă. Aşa că le spun simplu, un singur lucru:

Poţi să faci absolut orice, la un moment dat nu o să te mai oprească nimeni, nici părinţii tăi, nici bunicii tăi. Nici Dumnezeu nu te opreşte, că El te-a făcut liber. Dar fii atent, că absolut tot ceea ce faci are consecinţe, şi consecinţele vor veni peste tine. Iar tu trebuie să te gândeşti: „dacă fac lucrul acesta, ce se va întâmpla? Mi-e de folos sau nu mi-e de folos?” . 

Majoritatea dintre noi, a adulţilor, ignoră acest lucru. Şi toată lumea dă vina pe celălalt, pe Dumnezeu.

„Hai să schimbăm un pic ce purtăm pe interior acum”

- Ce înseamnă pentru dumneavoastră Crăciunul?

- Odată, părintele Arsenie Papacioc a fost întrebat: „Ce sărbătoare este mai mare, cea a Crăciunului sau Paştele? Naşterea sau Învierea?”. Noi suntem o credinţă a vieţii, noi credem în viaţă, în Înviere. Asta este definiţia creştinismului. Şi atunci, normal că eşti tentat să zici că Învierea este apogeul creştinismului. Spune Sfântul Apostol Pavel că „fără să credem în Înviere, zadarnică este credinţa noastră”, totul stă acolo. Numai că Învierea n-ar fi fost posibilă fără Naştere. Naşterea Domnului este începutul Învierii noastre. Este începutul realizării acestei promisiuni a lui Dumnezeu făcută omului, că-l va scoate din starea lui de cădere.

Părintele Arsenie Papacioc

- Ce-ar trebui să avem la masa de Crăciun, în afară de cozonac şi sarmale? Ce n-ar trebui să ne lipsească în această zi?

- Naşterea Mântuitorului e o sărbătoare a bucuriei. O  sărbătoare a familiei. N-ar trebui să lipsească înţelegerea, în primul rând. Pentru că restul, ce bucate punem noi pe masă, sigur, toate sunt îngăduite, iar masa de Crăciun e o legătură cu trecutul şi cu tradiţia noastră creştină. Dar măcar acum să ne iubim, să ne dăruim unii altora şi să evităm orice cuvinţel ar putea să-l tulbure, nu mai zic să-l rănească, pe celălalt. Spunea părintele Arsenie Papacioc că, dacă pentru orice cuvânt vom da răspuns, cu atât mai mult pentru orice cuvânt ucigător. Căci cu un cuvânt poţi să omori un om, atât de puternic este cuvântul. Să nu uităm să fim buni unii cu alţii, iar când punem toate acele bucate pe masă, să punem şi ceva din duhul acesta, din dorinţa de a fi frumoşi, de a trăi fără supărările astea, care ne dezbină şi care ne macină în fiecare zi. Ca să treci peste ele, trebuie să calci un pic pe tine.

Să-ţi laşi frustrările tale, să-ţi laşi toate pe care le aduni, neîmplinirile, amintirile despre suferinţele provocate de ceilalţi şi să le îngropi, în ziua de Crăciun. 

Există un cuvânt foarte frumos: metanoia - schimbarea minţii. Hai să schimbăm un pic ce purtăm pe interior acum şi să ne bucurăm cu adevărat! Ştiţi cum spune Sfântul Apostol Pavel: „Roada Duhului: dragostea, bucuria, pacea!”. Asta trebuie să fie la Naşterea Mântuitorului: dragostea, bucuria, pacea!

Citește zilele viitoare ce spune părintele Ilarion Dan despre recesiune şi despre legalizarea parteneriatului civil între persoane de acelaşi sex.