La masa de Crăciun. Ce s-a pierdut și ce s-a păstrat dintr-o sărbătoare de care nu ne putem lipsi

Întrucât articolul meu săptămânal coincide cu sărbătorirea Crăciunului, i-l voi dedica în chipul cel mai firesc. 

Încep prin a vă reaminti că principala critică a Crăciunului capitalist privește transformarea Nașterii Domnului într-o uriașă chermeză comercială globală. Cum Crăciunul socialist - sau în statele totalitare - nu exista decât sub forma sovieticului Moș Gerilă, ne rămâne tot Crăciunul capitalist, cu stereotipurile sale de consum. 

Nu putem spune că amintita obiecție n-ar avea temei: din cauza presupuselor solduri și a listei noastre de cumpărături „pentru cei dragi”, unii dintre noi îl uităm pe pruncul divin întrupat spre ispășirea păcatul adamic și mântuirea neamul omenesc.

Praznicul religios, proiectat pe fundalul teologic al Întrupării Logosului divin în persoana umană a pruncului Iisus, e îndeobște acoperit de strălucirea adesea excesivă a pavoazărilor urbane.

Reclamele încep încă din primele zile ale lunii decembrie. Imperativul veseliei în familie, cu masa și paharele pline, li se impune și celor (tot mai puțini) care au ținut postul aferent, și celor care ignoră asemenea autoexigențe ascetice. Avem de-a face cu una dintre cele mai vehement secularizate sărbători din calendarul liturgic al bisericilor creștine: mană cerească pentru toți cei care au ceva de vândut și prilej de melancolie financiară pentru noi toți, secătuiți de cheltuieli care ne fac să intrăm în Anul Nou cu buzunarele mai degrabă goale. 

Din culisele memoriei colective pornește și contraofensiva menită să conserve cât mai mult din tradiția pierdută. De pildă, repertoriul de colinde. Dacă până în 1989, puteai asculta colinde doar în familie sau pe singurul disc Electrecord cu un concert (pentru export) al corului Madrigal, acum geme YouTube de colindători cu piese „clasice” sau adaptate la feluritele gusturi muzicale ale zilei. Asaltate sunt și mijloacele de transport în comun, fără a uita ușile apartamentelor de bloc (sau ale vilelor șic din zonele privilegiate) și spațiile ample din malluri, care duduie de cântecele anglo-saxone. După cum ți-e norocul. Îți poate apărea în vizor fie vreun grup psaltic meseriaș, fie un cârd afon, producător de gălăgie cu unduiri maneliste. 

Cum, necum, în zilele acestea ne podidește nostalgia după propria copilărie, în care imaginarul scandinav al bradului victorian ne îmbie să privim înzăpezirea naturii ca pe o dovadă a inocenței regăsite. Nu prea mai avem parte de ninsori, cu excepția celor deplasate spre finalul lunii februarie, dar asta nu ne împiedică să visăm cu ochii deschiși la Crăciunul exemplar, în care sania cu reni a Bărbosului Alb are pe ce aluneca.

Dacă stăm bine să ne gândim, tot reclamele de sezon consacrate de Coca-Cola rezumă cel mai fidel ambianța pe care o râvnim: e noapte înstelată, neaua acoperă întinderile reci, focul arde mocnit în sobă, pomul de Crăciun e încărcat cu globuri, beteală și cadouri, în timp ce din bucătărie se iscă arome de cozonac și fripturi abil condimentate... 

În toată această harababură când virtuoasă, când năucită de lăcomie persistă un mesaj de care, în fond, avem vitală nevoie. Faimosul îndemn de „a fi mai bun” măcar de dragul copilașului din ieslea de la Bethleem! Că social media ne exasperează cu uzatele șabloane deziderative („fie ca”...) nu se mai pune la socoteală. Mă uit la mine, la ai mei, la prieteni și cunoscuți: adevărul e că, sub păgân deturnata retorică a „magiei” de Crăciun, cu toții ne străduim să ne părăsim o vreme încruntarea, indignările, răutățile și meschinăriile, căutând să dăruim și să-i ajutăm (măcar de data asta) pe cei nevoiași, fragili, vulnerabili.

Marii uitați ai duratei profane - când fiecare aleargă după mai mulți bani, recunoaștere și plăceri egoiste - revin pentru câteva zile în proximitatea noastră: societatea în care trăim nu e doar jungla unui „care-pe-care”, ci și locul unde supraviețuim doar dacă suntem solidari, generoși, cu sufletul deschis. 

Închei notațiile de față nu doar cu toate urările cuvenite pentru cititorii Libertății, ci și cu pomenirea unei recente experiențe personale. Crăciunul citadin e așa cum l-am descris mai sus. La țară însă, mai ales în satele subcarpatice, populate cu gospodari independenți și ceva mai ferite de tribulațiile istoriei, s-a păstrat incredibil de bine adevărata sărbătoare a Nașterii Domnului.

Colindele nu sunt pocite, bucatele mai vin și din ogradă, sunt mai mari șanse să ningă la timp, liniștea e deplină, preotul vine cu icoana Nașterii din casă în casă, iar masa festivă, în familie, are loc numai după ce oamenii s-au dus la Sfânta Liturghie. Poate că toate acestea sunt „anacronice”, dar care minune demnă de acest nume nu are menirea de a ne scoate din timpul obișnuit?