Noi suntem români: despre „habarniști” și „habarnism”

Cotidianul s-a adresat unuia dintre cel mai bine informați etnomuzicologi cu rugămintea de a lămuri scandalul provocat de Grigore Leșe. 

Iată ce spune dr. etnomuzicolog Marian Lupașcu.

Iluzia că se pricepe la toate este viciul de căpătâi al românului, din această cauză ne și merge bine. Mai ales la fotbal și la folclor suntem ași, spunem orice, oricând, oricum, nici nu trebuie să aducem dovezi! Ajunge să cântăm sau să solfegiem o piesă și, instantaneu, știm tot despre ea și despre altele similare, suntem posesorii adevărului absolut și emitem judecăți de valoare. Pe alte meleaguri, oamenii își exprimă opiniile, bine argumentate, numai în domeniul, de obicei foarte îngust, în care sunt atestați și recunoscuți ca specialiști. Îndeosebi în cercetarea științifică, aceasta este o dovadă obligatorie de probitate morală, iar evaluarea se face, în timp, de organizații academice internaționale serioase, pe baza rezultatelor palpabile. De altfel, nicio școală, de nicăieri, nu pregătește cercetători; facultățile oferă doar câteva linii directoare și bibliografia minimală necesară profesiei. Un cercetător etnomuzicolog se formează în minim 10 ani de lucru în arhive, biblioteci și de cercetare pe teren și ajunge la maturitate după 20 de ani în care a publicat articole, studii, cărți, antologii sonore etc. De aceea, pe întreg pământul sunt doar câteva zeci de specialiști atestați în domeniu. Majoritatea etnomuzicologilor nu urmăresc să-și promoveze descoperirile pe canalele mass-media, se limitează în primul rând la cercul lor de experți.

Nici limbajul hiper-specializat al domeniului nu-i ajută. Din această cauză proliferează diletantismul, deghizat în fel de fel de ipoteze și afirmații șocante, false, fără fundament științific. Emise și/sau colportate în spațiul public de persoane care se doresc a fi formatori de opinie, „influenceri”, ajung să creeze și să inducă percepții eronate asupra unor fapte, creații, documente etc., să deturneze atenția și să creeze disensiuni. Sunt speculate, direct sau indirect, elemente și conjuncturi politice. Nu adevărul contează, ci vizibilitatea și ratingul. Trăim într-un circ mediatic, ne-am obișnuit cu manipularea, dar uneori lucrurile se mută în domeniul SF și este nevoie de repere, ca să ne putem întoarce la realitate.
Reproducem, mai întâi, datele de la care am plecat:

Eseul nostru nu are caracter polemic, nu facem judecăți de valoare, ci prezentăm, în sinteză, câteva rezultate obținute în cei 46 de ani de cercetări personale concretizate în comunicări științifice pe care le-am susținut și în studii pe care le-am publicat în ultimii 33 de ani. Pe aceste acumulări ne bazăm expertiza.
Folclorul, fenomen sociocultural–identitar–patrimonial, are o seamă de caractere definitorii (colectiv, oral, anonim, sincretic, național, etnic) exprimate prin variante concrete. Este o cultură vie, care evoluează în concordanță cu condiţiile istorice, sociale, politice, culturale. În cultura imaterială nimic nu este aleatoriu: comunitatea creează și împrumută, păstrează, actualizează elementele care-i fac trebuinţă, ba chiar renunță la cele pe care nu le-a putut adapta și care au pierdut astfel funcția socială. Reciclarea naturală, influențată şi de schimbarea mentalităţii, îmbină două direcții:
– dinspre folclor spre cultura savantă
– dinspre creația scrisă spre cea orală.

Între multe alte trăsături specifice, folclorul are o dublă procesualitate:
– se manifestă prin transmiterea informală de la un individ la altul, de la o colectivitate la alta, diacronic;
– se bazează pe actualizarea muzicii, textului şi mişcării coregrafice, limbaje care coexistă simbiotic. Limbajele nu se separă, se nasc împreună, iar fiecare reinterpretare a unei variante are caracterul unei creaţii, în sincronie. De aceea, cultura orală nu este şi nu poate fi standardizată. Putem surprinde și înregistra o variantă interpretativă, dar nu există un tip reprezentativ care să se multiplice aidoma, ca în creația cultă.
Astfel s-a creat, prin mecanismele culturii profunde, un sistem de valori cu funcţii emblematice pentru specificul poporului român.

Folclorul românesc, eminamente muzical, se distinge prin unitate structurală la nivelul sistemului sonor, sistemului ritmic, formei arhitectonice, stilului de performare, sistemului metric al versificaţiei. A nu se confunda cu muzica populară de consum, construct compozit cu scop comercial, bazat pe criterii estetice îndoielnice, produs și răspândit mai ales prin mass-media. Pentru o lungă perioadă de timp și în ciuda divizării teritoriale, folclorul a contribuit esențial la omogenitatea și perpetuarea elementelor definitorii ale identității românești. Într-o vreme când puţini români ştiau să scrie şi să citească, iar tipăriturile erau o raritate, folclorul a fost mijloc de informare şi factor de coeziune socială.

Nu întâmplător, în sec. al XIX-lea și până spre mijlocul celui următor, culegerea și valorificarea artistică a folclorului devine dezideratul intelectualității. Particularitățile folclorului nostru nu răspundeau însă pe de-a-ntregul comandamentelor social-politice ale evenimentele istorice cruciale care se pregăteau, între care amintim Revoluția de la 1848, Unirea Principatelor Române (1859), Marea Unire (1918). Mobilizarea unor mase mari era posibilă doar prin realizarea și răspândirea unor piese vocale simple, cu proporții reduse, strofice, inspirate/apropiate de melosul folcloric. Trebuiau să fie ușor de însușit și de cântat, nu numai solistic, ci și în grup. Este modelul obișnuit al cântecului propriu-zis din folclor, pe care au fost altoite aspirațiile de emancipare din „cântecul bătrânesc”, la care s-au adăugat elemente caracteristice melodiilor de proveniență structurală europeană, spre exemplu cântecele marii revoluții franceze. Rezultatul, cântecul patriotic românesc ardelenesc „de intelighenția” a apărut probabil în preajma evenimentelor din 1848: Noi suntem români; C-așa-i românul; Doamne, ocrotește-i pe români; Tu, Ardeal; Cântecul Iancului; Hai să-ntindem hora mare. Nu numai analiza, ci chiar simpla audiție probează influența semicultă din piesele în cauză. Este drept, variantele pe care le auzim astăzi au fost standardizate și au migrat în repertoriul muzicii populare de consum, având funcție de divertisment, de spectacol. La origine sunt însă marșuri înrudite cu cântecele propriu-zise de cătănie și armată, parte împrumutate, adaptate și aduse acasă de românii „luați la oaste” în Austro-Ungaria, la Viena. Variante înregistrate audio, transcrise și publicate de Béla Bartók, la începutul sec. al XX-lea dovedesc circulația și procesul de folclorizare și asimilare: Vă-nşiraţi în rând, frumos; Când bate ceasu la unu; Straja mi-este din companie; Pe din jos de Orăștie; Urlă, Iancu, de la munte. Unele refrene au preluat chiar comenzi militare în germană.

Béla Bartók, muzician maghiar născut la Sânnicolau Mare (TM), unul dintre întemeietorii folcloristicii muzicale, culege și studiază folclor unguresc, slovac, ucrainean, arab, turc, sârbo-croat, dar consacră folclorului românesc cea mai mare parte a operei sale. Începând din 2012, am demarat un proiect de cercetare a materialului românesc. Este cel mai mare fond de documente româneşti de cultură imaterială aflat în străinătate, la Budapesta, cules în perioada 1905–1917: peste 3.100 de piese (identificate până în prezent) înregistrate pe cilindri de fonograf.

Cilindri de fonograf în arhiva Muzeului de Etnografie, Budapesta. Foto: Marian Lupașcu, 2012.

Le corespund peste 9.000 de transcrieri după înregistrări sonore și/sau notații muzicale directe, după auz, cu și fără text (în funcție de categoria folclorică), zeci de mii de pagini cu documente complementare (fişe de performer, de instrument, descrieri, schiţe ale dansurilor, analize de structură muzicală și/sau ritmică, fotografii, scrisori etc.). Materialul, în cea mai mare parte inedit, cu o valoare cultural-identitară excepţională, provine din zonele: Maramureş, Ugocea (Transcarpatia, Ucraina), Bihor, Satu Mare, Cluj, Alba, Mureş, Hunedoara, Timiş, Arad, Caraş-Severin, Voivodina (Serbia). Nu sunt exagerări, materialul este fabulos. Sunetul de pe cilindrii de ceară a fost copiat în anii ʼ70 ai secolului trecut pe bandă magnetică, apoi, la răscrucea dintre milenii a fost digitizat. Încă de la începutul audițiilor și confruntărilor cu documentele complementare pe care le-am amintit, precum și cu transcrierile deja publicate, am descoperit mulți cilindri pe care au fost înregistrate piese absolut necunoscute. Colegii maghiari au fost surprinși, iar surpriza cea mai mare a fost prima piesă de pe cilindrul nr. 674, un cântec propriu-zis, intitulat Cine n-o ține cu noi, conform primului vers. Melodia este însă o variantă a celei pe care publicul larg o cunoaște sub titlul Noi suntem români. Eticheta cilindrului atestă că înregistrarea s-a făcut la 23.03.1905 în Delani (fost Gyalán), jud. Bihor (fost Bihar). Din catalog rezultă că este culeasă din același loc, în iulie 1909, și este cântată de un flăcău român. Există și o notație muzicală sumară, datată 1909, la care apare și strofa 3, care nu a fost înregistrată. Revenirea în localitățile în care s-au făcut prospecții sau culegeri promițătoare de teren este și astăzi o practică uzuală în cercetarea etnomuzicologică, a fost utilizată și de Bartók, ceea ce ar putea explica datarea diferită. În ultimii ani, colegii de la Budapesta au publicat pe Internet o parte din fondul Bartók, sub forma unei baze de date. Accesul este liber, deci astăzi piesa poate fi și ascultată:
https://bartok.neprajz.hu/english.roman_gyujtesek.php

Cel care a notat-o a adăugat o informație în josul paginii manuscrise, transpusă și în baza de date:
„Vasile Alecsandri költeménye után; képviselőválasztáskor éneklik”. În traducere liberă: după un poem de Vasile Alecsandri; cântat în timpul alegerilor. Nu știm ca Alecsandri să fi scris așa ceva, bănuim că se face trimitere la stilul militant al poetului, poate chiar la Deșteptarea României, poezia scrisă în 1848.
Nu încape îndoială că piesa este românească, un argument fiind structura melodiei, care corespunde tiparului metric octosilabic acatalectic (8 silabe) al versificației, unul dintre cele două modele specifice folclorului românesc. Refrenul propriu-zis compus (acoperă 3 rânduri melodice) are 5, 5, 8 unități ritmico-melodice. Concret, se manifestă prin înlocuire de vers: „Trai, la, la, la, la”. Folclorul maghiar folosește tipare metrice mai dezvoltate, de obicei endecasilabice (11 silabe). Analiza structurii melodice și ritmice relevă influențe semiculte, de sorginte apuseană, austriacă, ceea ce confirmă afirmațiile noastre anterioare. Nu mai vorbim de limbă, de versul izometric omogen, de accentul metric al versificației, de procedeele de restituție silabică, de rima pereche, de zecile de parametri care vizează sistemul sonor, sistemul ritmic, forma arhitectonică, stilul de performare. Peste toate, chiar culegătorul a ținut să precizeze etnia interpretului. De altfel, în fișele și cataloagele arhivelor de folclor din toată lumea, întotdeauna este precizată atât limba în care se cântă, cât și etnia performerului. Din acest punct de vedere, și nu numai, Bartók este și astăzi un exemplu de probitate profesională. Pentru etnomuzicologi, sunt ușor de depistat melodiile ungurești pe care au fost suprapuse texte românești, fiindcă versurile șchioapătă, au adaosuri finale pentru a completa rândul melodic. Adăugăm doar o întrebare: dacă melodia ar fi ungurească, de ce nu există nicio variantă cu text în maghiară? Cu siguranță, Bartók ar fi înregistrat-o. Tiparul metric nu permite așa ceva.

C-așa-i românul este cealaltă piesă de muzică populară de consum în discuție. „Dacă o melodie sare la cvintă, … este folclor maghiar”. Afirmația este doar penibilă și rizibilă, în niciun caz un argument. Dacă ar fi așa, ce facem cu sistemele sonore prepentatonice și pentatonice în care tocmai salturile pe intervale naturale perfecte (cvartă, cvintă, octavă) sunt specifice folclorului de pe toate meridianele? Oare chinezii, indienii, popoare care au cercetat sunetul și au publicat tratate de teoria muzicii încă din antichitatea timpurie, să fi împrumutat aceste structuri arhaice, care le definesc specificul identitar, de la unguri? Sunt prezente și în folclorul românesc, afirmate direct sau în substrat, dar niciun cercetător nu a îndrăznit nici măcar să viseze că ar fi românești. Chiar piesa în cauză pornește de la un motiv tritonic (Mi, Re, La), pe care îl dezvoltă și îl amplifică secvențial, ajungând la un ambitus de duodecimă. Cercetătorul trebuie să analizeze spații sonore largi, să vadă relațiile dintre sunete, nu să se oprească la un interval.
În mare, analiza anterioară se potrivește și aici. Sunt totuși câteva deosebiri flagrante. Versificația hexasilabică este catalectică și acatalectică (5 și 6 silabe), iar rima încrucișată. Multe alte argumente, care reies din analiza diverselor paliere ale discursului sonor, ne conduc la ideea că aceasta este mai degrabă o compoziție mai nouă, în stilul cântecelor „de inteligenția” ardelenești despre care am vorbit.

Nimeni nu neagă influențele reciproce între diferite culturi, mai ales când etnii diferite conviețuiesc o lungă perioadă de timp pe același teritoriu, ba există și multe comunități mixte. În general însă, cultura minoritarilor împrumută elemente de la cea a majoritarilor. Este un mecanism psiho-social normal, de adaptare la mediu.
Deloc surprinzător, în aceiași parametri, analizați mai înainte, au apărut și au evoluat Hora Unirii pe care Dumitru Georgescu Kiriac a supranumit-o „Himnul național român” în 1920, și Deșteaptă-te române, „Marseillaisa neamului românesc”, cântecul apărut în clocotul revoluţionar al anului 1848. Din păcate, cunoștințele și percepția publicului larg asupra acestor doi piloni ai identității românilor, au rămas la nivelul de acum 100 de ani. Vinovată este școala, care a preluat date false sau distorsionate, fără niciun fundament științific, pe care le-a propagat din generație în generație. Descoperirile cercetătorilor contemporani nu au reușit încă să răzbească prin zidul conveniențelor, dar ar fi cazul să încercăm să depășim starea de fapt și să le răspândim, dacă oamenii vor dori să afle adevăruri susținute de argumente.

The post Noi suntem români: despre „habarniști” și „habarnism” appeared first on Cotidianul RO.