PISA – starea de negare a situației. Cum se văd măsurile Ministerului Educației dintr-o clasă cu 80% elevi cu bursă socială

Am tot urmărit cu atenție dezbaterile declanșate de rezultatele negative ale testelor PISA în România. Elevii români sunt jos, dar elitele care au destinele lor în mâini par și mai jos, sunt în stări de halucinare organizatorică, habar n-au să se apropie măcar de soluție.

Ligia Deca, ministrul educației, pare să fi observat jumătate de problemă, și anume că aceste rezultate sunt în primul rând despre sărăcia în educație a sărăcimii economice. Se dau burse sociale, spune domnia-sa, dar e evident că e o măsură insuficientă când bunăstarea copiilor e afectată de un complex de factori: copii plecați, familii incapabile să mai aibă grijă de ei, instituții ale statului indiferente (Protecția copilului face mult prea puțin).

Cum am arătat deja, testele PISA arată dureros de clar că media e trasă dramatic în jos de copiii din mediile sărace. Cei din clasele cele mai sărace nu mai pot să se apropie nici măcar elementar de un text sau de o operație de matematică simplă. Primul motiv: părinții lor nu mai pot face asta, anii ‘90 și 2000 au însemnat creșterea unor generații care au supraviețuit din joburi grele necalificate, fără pic de educație. Iar asta se răsfrânge asupra generațiilor de acum.

Deci da, avem o situație de tensiune de clase sociale, ca la carte. Parte din clasele populare, cele din baza piramidei veniturilor, a pierdut până și reflexul de a-și împinge copiii spre salvarea prin educație. Am reușit asta, atenție, când tocmai educația a însemnat, la nivel global, reducerea inegalităților dramatice (vezi aici). România a mers contra curentului: a și obținut un 50% foarte sărac din populație și n-a oferit nici educație ca lumea, se vede din sumele alocate ca procent din PIB.

În mediul rural mulți copii trăiesc în sărăcie cruntă. Foto: Eli Driu

Și a început ploaia de opinii

Au fost foarte populare tot felul de țâfne împroșcate la televizor și pe rețelele sociale. Prima țâfnă, evident: sunt proști profesorii. Sunt ca țara, unii mai buni, alții mai proști. Însă problema nu stă toată în sarcina cadrelor didactice. Ligia Deca vede că rezultatele ar fi bune, dacă n-ar exista ruralul. Foarte bine, deci vezi că e o problemă geografică. Dar nu vezi problema de clasă socială, pentru că nu întrebi pe nimeni din teritoriu, pentru că avem rezultate la tot soiul de teste naționale date de-a-n boulea an de an pe care nu le analizează nimeni (evaluările de la a II-a, a IV-a și a VI-a), doar hârțoage în plus! Și la țară sunt familii cu venituri echilibrate și cu statut social bun și mai multe familii care practic trăiesc în sălbăticie socială: ceva ajutor social, ciupeală cu ziua, sezonieri în străinătate.

<strong>Eu văd aceste inegalități în clasă! Se văd după bursele sociale. Am clase cu 80% burse sociale. Cine credeți că e mai bun la școală? </strong>

De cele mai multe ori elevul fără bursă, pentru că are un mediu cât de cât echilibrat să învețe, eventual o cameră a lui și o masă ca lumea pe zi. Deci profesorul ar trebui să aibă și puteri de asistent social, să fie luat în serios când sesizează nereguli etc. Îl ia cineva în serios acum? Nu, fiecare sesizare înseamnă hârtii și dat din umeri.

Altă opinie răspândită: că nu se predă adaptat la realitate. Putem vorbi despre programe. Eu, de exemplu, cred că se face prea amănunțit gramatică și că acolo elevii talentați, dar care nu au implementată din familie disciplina învățării, pierd foarte mult. În plus, să știi țâșpe mii de feluri de pronume într-a VII-a chiar n-ajută cu nimic când tu te bați cu înțelegerea textului. E o fărâmă de adevăr în această critică deci, numai că rezolvarea vine mereu printr-un discurs de self-help de doi lei de la majoritatea experților noștri în pedagogie: să ne tot înțelegem pe noi înșine și să învățăm prin joc. Ce să înveți prin joc când tu propui acumulare brută de cunoștințe?

<strong>Eu nu văd decât soluții materiale, am mai zis-o: reorganizarea învățământului obligatoriu cu afterschool cu tot. Dacă statul vrea cetățeni educați, atunci mulți elevi trebuie protejați inclusiv de familiile lor, îmi pare rău s-o spun așa de dur, prin furnizarea a 8 ore de liniște, cu mâncare și căldură și tot ce-i trebuie unui copil să învețe.</strong>

Diferența de tratament rural-urban e un mod fals deci de a vedea problema. Diferența de tratament e una de clasă. 10% din populația României deține mai mult de jumătate din bogăția țării, arată World Inequality Database. 1% dețin de 7 ori mai mult decât cei mai săraci 50%! Procentele sunt la fel și în alte țări europene, numai că acolo aceste decalaje se combat exact cu educație. La noi, punțile dintre clase sociale din bază au fost arse. De aceea, inegalitățile se văd și în interiorul claselor de rural, ai copii de 10 ca la oraș, alături de copii care pierd trenul văzând cu ochii pentru că, în cel mai bun caz, stau cu ochii în TikTok toată ziua, în cel mai rău caz sunt lăsați pe străzi vreo 7 luni pe an, cât timp nu e foarte frig afară.

„Dacă statul vrea cetățeni educați, atunci mulți elevi trebuie protejați inclusiv de familiile lor”. Foto: Eli Driu

Dictatura părinților

Nu în ultimul rând aș sublinia și o putere prea mare pe care părinții o capătă inclusiv în sugerarea unor măsuri de politici publice. Așa am ajuns și la stupizenia numită „bani pe cap de elev”. Tocmai această filozofie ne-a adus aici. Nu toți copiii au nevoie de aceleași fonduri! A fost o metodă sigură de a-i sărăci de drepturi tocmai pe cei mai săraci. Iar asta vine la pachet cu o împuternicire teribilă a familiei: familia e sfântă, doar ea poate să aibă grijă de copil! Nu, văd zi de zi că nu e așa mereu, cum te poate distruge familia în unele cazuri nu te poate distruge nimeni.

De cealaltă parte, asociațiile de părinți sunt mai consultate decât profesorii când se fac modificări radicale la o lege a educației! Din populism, din prostie, nu mai stăm să analizăm. Cert e că tocmai de aici au ieșit cele mai aberante concursuri pentru promovare, BAC-ul și Evaluarea Națională. Aberante pentru că nu caută nici excelență, nici talente aparte ale copiilor, ci pur și simplu verifică doar câtă meditație cu toceală stupidă și robotizare a răspunsurilor pot băga părinții în copiii lor.

În modificările programelor se pretinde că profesorii au libertatea de a insista pe ce simt ei că e nevoie pentru a-și stimula elevii. Într-a VIII-a și a XII-a deja în școlile cu pretenții începe, de fapt, „curat meșteșug de tâmpenie” cu teste și șabloane pentru note mari. Evaluările acestea strică tot ce e mai bun în programele concepute până acum.

Elevii de clasa a VIII-a susțin simularea de examen național la proba scrisă de limbă română. Inquam Photos/George Călin

Problema disciplinei

Da, sunt probleme disciplinare, se rezolvă greu cazurile antisociale, dar se ignoră cauza apariției lor. Ce faci cu un copil căruia părinții îi promit că-l iau la furat în Anglia când împlinește 14 ani? Statul ar trebui să-l ia sub protecție, să-i ofere ceva mai bun. Asta pentru că n-a fost în stare de la bun început să-i salveze părinții de metode antisociale de supraviețuire.

De fapt, o pătură serioasă de populație nu mai are nicio înțelegere a legăturii cu statul, deși are contracte minimale de protecție socială. Ei simt că păcălesc statul cu câțiva lei, clasele de mijloc urlă că li se dă prea mult. Segregare în toată regula din care ies elevi pe măsură, niște abuzați abuzatori fără speranță încă de la vârste mici.

Foto: Eli Driu