Reportaj pe platou la „Interior zero”, filmul care face portretul unei generații. Regizorul le-a tuns chilug pe cele trei actrițe din rolul principal

Luna aceasta s-au încheiat în București cele 21 de zile de filmare ale ecranizării romanului „Interior Zero” de Lavinia Braniște, în regia lui Eugen Jebeleanu. Libertatea a asistat pe platou la nașterea unor scene puternice. 

Într-o dimineață blândă de septembrie, ziua 16 de filmări, echipa „Interior zero” se înghesuie în interiorul și la exteriorul salonului „La fete și băieți”, o frizerie din cartierul Titan din București. Aici se trage azi una dintre scenele cu cel mai puternic impact emoțional din al doilea film al lui Eugen Jebeleanu, primul după „Câmp de maci”. 

Este vorba de secvența în care Cristina, personajul principal al cărții și al peliculei, merge să se tundă zero. 

Cristina e un singur personaj, dar rolul ei este jucat de trei actrițe: Valentina Zaharia, Cristina Drăghici și Cendana Trifan. Fiecare aduce propria emoție și energie rolului. Pe de-o parte, cele trei reprezintă diferite dimensiuni ale Cristinei în film: raportul ei cu munca, relația cu partenerul, respectiv legătura cu mama sa. Pe de altă parte, e inovația la care s-a gândit Jebeleanu ca să indice că dincolo de ce ar putea să o individualizeze pe Cristina-personajul e o întreagă generație (la 30 și) căreia el caută să-i facă portretul. 

Echipa „Interior zero” la filmări. Foto: Adi Marineci

Când regizorul tunde zero trei actrițe pentru aceeași scenă

Cum rolul a fost împărțit la trei, așa s-a întâmplat cu majoritatea scenelor. Nu și cu aceasta, în care cele trei Cristine se întâlnesc și trec prin aceeași transformare radicală. Fiecare actriță ocupă pe rând scaunul de frizer și privește cum însuși regizorul filmului o scapă de ultimii centimetri de păr cu ajutorul unei mașini de tuns. Apoi scenariul le cere să se privească în oglindă preț de mai multe minute, care, în aerul dens, par să nu se mai termine.

Jebeleanu a decis să se distribuie în rolul frizerului în încercarea de a se solidariza cu actrițele în acest moment în care se simt foarte vulnerabile. „Mi s-a părut cel mai corect să fie așa, să mă pun eu în vulnerabilitate lângă ele, acompaniindu-le, de fapt, în acest proces. Altfel mi se părea că mă păstrez într-o zonă de confort și nu mă pun și pe mine într-o zonă de pericol emoțional”, explică el. În același timp, căuta „o întâlnire a celor trei Cristine în același timp, în același spațiu cu un personaj și acel personaj să fiu eu, regizorul filmului. Mi se părea că există o argumentație clară dramaturgică a conceptului prin integrarea mea în acest personaj”. 

Regizorul o tunde la zero pe una dintre actrițe. Foto: Adi Marineci

Ce se filmează azi e, de fapt, a doua etapă a tunsului. Prima dată au tăiat doar o parte din păr, pentru a putea face ultima parte a filmului: scenele ulterioare tunsului, în care acesta ar fi crescut. Chiar și așa, la fel ca pentru personaj, scena a avut un puternic impact emoțional și pentru actrițe. 

„Ce simțeam în corp n-am mai simțit niciodată”

La o oră după ce s-a pus stop secvenței, Cendana Trifan vorbește cu greu despre ce s-a întâmplat. „A fost o emoție foarte puternică și încercam să fug de ea. Încercam să întorc privirea de la mine-n oglindă, încercam să mă duc pe Eugen, să mă duc în mine și oriunde. Găseam pace câteva secunde, după care mă încercau tot felul de stări”, spune actrița. „Ce simțeam în corp n-am mai simțit niciodată. Era un mult atât de mult, încât simțeam că o să mi se facă rău pe scaun”. A luat-o prin surprindere această stare. Înainte de filmare se aștepta mai degrabă să-i vină să râdă, pentru că împărțea scena cu regizorul, lucru care crede că mai degrabă i-a crescut emoțiile decât a ajutat-o. 

Cendana Trifan și Eugen Jebeleanu. Foto: Adi Marineci

După încheierea secvenței, echipa servește prânzul într-o parcare din același cartier, unde sunt mai multe mese și bănci de lemn amenajate. În fața farfuriei de care se declară foarte entuziasmată (o dată la două minute cineva laudă cateringul), Valentina Zaharia glumește legat de transformarea radicală prin care a trecut la rândul ei: „Domnule, nu mi-a păsat nicio clipă! - spuse actrița ironic”, râde Valentina. Apoi continuă: „A fost dificil, dar nimic ce acești cartofi gratinați nu pot repara încet-încet în timp. Carbohidrații ajută”. 

Valentina admite că scena a solicitat-o suficient de mult încât să nu-și poată găsi pe moment cuvintele să o explice. „N-am simțit niciodată vântul atât de puternic pe scalpul meu ca acum când vorbesc cu tine aici, așa că trăiesc încă repercusiunile acelei scene care e frumoasă nu doar pentru că te razi în cap, ci pentru că personajul ăla înseamnă ceva. E deopotrivă eliberator și șocant. Cu cât punem noi mai multe adjective în cârca acestei experiențe, cu atât o micesc mai tare. Cred că ce-a însemnat ea se va vedea exact pe peliculă. Dacă nu mă taie la montaj”. Nu știe dacă i-a fost mai bine sau nu să-l aibă pe regizor ca partener de scenă, dar crede că alegerea a avut sens în convenția de joc în care e făcut tot filmul: „cu echipa la vedere”. 

„Mă bucur și că ne-am tuns toate trei, e mai ușor când împarți cu altcineva. Ajută. Și azi la cadru ne-am ținut în brațe”, spune Cristina Drăghici, după ce e prima dată tunsă atât de scurt ca adult. „A fost și un pic de eliberare, pace, o emoție complexă, mi-a venit și să plâng”. 

Cum tunsul a avut loc în câte două etape, ca să permită și filmarea secvențelor în care personajul are o lungime intermediară, la scenă au avut nevoie să folosească și părul la care fetele renunțaseră în primul stadiu. „Când mi-au adus coada la cadru și am văzut-o acolo, m-au luat toate emoțiile. O țineam ca pe un bebeluș, e foarte ciudat și sinistru. Am ambalat-o, că vreau s-o donez”. 

Cristina spune că deja simte mila în ochii oamenilor: „Aoleu, săraca. Ce-o fi cu ea? Mi-e să nu mă întâlnesc cu administratorul. Nu știu de ce, dar pentru mine el e cuiul”, recunoaște ea. A doua zi are în plan să-și cumpere o perucă - la fel precum Cendana.

Lupta cu 16 covridogi 

După prânzul care a readus actrițelor culoare în obraji, echipa filmului se mută la un complex rezidențial nou din sectorul 3, format din mai multe blocuri moderne în culori care mai degrabă formează o sorcovă arhitecturală. Aici se filmează o scenă în care are loc întâlnirea protagonistei cu o agentă imobiliară și stagiarul său. 

Cristina din film vrea să-și cumpere un apartament. Întâi se filmează în exterior, acolo unde protagonista, interpretată acum de Cendana, o așteaptă pe agentă ronțăind dintr-un covridog. Pentru acest minut de filmare au fost cumpărați 16. Din nefericire pentru Cendana, nu sunt cei mai gustoși. Într-una dintre duble întoarce fața de la cameră pentru că îi vine să vomite. „Are un gust amar, artificial”, explică unui membru al echipei într-o mică pauză, în care se caută o soluție ca sunetista să nu intre în cadru, dar în același timp să se poată capta bine sunetul în exterior. 

Pe fundal se aude vântul, dar și mult zgomot de echipamente și oameni de la șantierul aflat la câțiva pași. „Nu e problemă, că vedem șantierul, adică pretextul de sunet îl avem în cadru”, explică asistentul de regie. 

Dintr-un loc în altul se mută, ca și când ar avea voință proprie, perechea de teniși cu care a fost încălțată actrița care o interpretează pe agenta imobiliară înainte să se schimbe în pantofii negri cu toc cui.  

După vreo șase duble și tot atâtea guri de covridog mestecate, Cendana răsuflă ușurată când e gata scena. 

Regizorul Eugen Jebeleanu. Foto: Adi Marineci

Metafora șantierului de construcții și ieșirile din realism

Povestea din scenariul de film e în linii mari aceeași din cartea Laviniei Braniște, adaptată pentru cinema de Ioana Moraru (scenaristă și la „Câmp de maci”): o femeie la 30 și ceva de ani navighează un job monoton, o relație la distanță și alte provocări ale vieții de adult într-un București ostil. 

Noutatea vine la nivel de formă și concept, după cum explică Jebeleanu: „Prin faptul că personajul Cristinei e interpretat de trei actrițe, faptul că arătăm construcția și culisele filmului, deci există niște ieșiri din realism. E o lectură cinematografică ce redă aceeași ficțiune, dar prin alte mijloace și alte convenții”. E o abordare prin care regizorul se apropie mult de felul în care lucrează în teatru. 

<strong>„</strong><strong>Ce mă interesează pe mine în ultima vreme e această chestionare a realității și a ficțiunii, dacă e vreo frontieră, ambiguitatea personaj-actor, cine joacă pe cine? E actorul care interpretează personajul sau invers?”, explică regizorul în ziua 17 a filmărilor, care se petrece „la bază”. </strong>

„Baza” este acea clădire veche pe care producătorii au închiriat-o pe tot parcursul filmărilor și unde au amenajat atât apartamentul Cristinei, cât și spațiul de birouri în care ea lucrează, la o firmă care construiește malluri.

„Mă interesează să arăt culisele, să fie o zonă mai performativă, în care să se amestece realitatea cu ficțiunea și să plece de la vulnerabilitatea actorilor pentru a ajunge la personaj și a-l aduce la sine”, adaugă Jebeleanu despre proces. Cum și în poveste era vorba despre un șantier de construcții, lui Eugen i s-a părut o metaforă bună pentru șantierul care e și filmul în sine. 

O parte din filmări au avut loc pe un șantier. Foto: Adi Marineci

Și vizual a fost o provocare pentru departamentul de imagine să evite ceea ce o abordare convențională a cărții ar fi transformat filmul „într-un alt film convențional din Noul Val pe care l-am tot văzut”, mărturisea Marius Panduru (DOP) într-una din pauze. Ca să evite vizual niște clișee, echipa a mers pe un limbaj diferit, cu mai multe „elemente de ironie, cu deformări și glumițe în coregrafie, cu desfacerea aproape cubistă în lucrul scenelor”. În plus, o parte din laboratorul-casting făcut cu actorii la începutul proiectului va fi integrată în versiunea finală a filmului, pentru a arăta și din culisele producției.

Rolul jucat în trei

Demultiplicarea personajului Cristinei în cele trei perspective a fost opțiunea lui Jebeleanu pentru a prezenta „un portret al unei generații, al unei femei din societatea românească fără să fie vorba despre o poveste individuală a cuiva precis. E o ficțiune care permite un soi de proiectare a fiecăreia în genul ăsta de evenimente care nu sunt neapărat majore, ci mai degrabă cotidiene”, spune Eugen. La început au fost chiar 5 posibile Cristine, conform cineastului. 

Să regizeze nu una, ci trei protagoniste nu i s-a părut o dificultate, ci „un privilegiu”. „Pentru ele probabil că a fost greu să-și construiască un parcurs neavând toate datele jucate, experimentate din scene, fiecare jucând o ipostază din viața Cristinei”. Ca să compenseze acest posibil dezavantaj, Jebeleanu a lucrat ca în teatru, cu multe discuții și repetiții, care să dea celor trei actrițe elemente comune. 

Cum au văzut actrițele provocarea rolului jucat în trei? „Nu m-am gândit niciodată că împart rolul”, spune Cendana. „Fiecare dintre noi joacă momente și situații diferite din viața Cristinei. Cu iubitul nu o să ai același mod de a acționa pe care-l ai cu mama sau cu prietenii ori cu șefa. Și din acest motiv, nu m-am gândit că împart ceva”. Cristina Drăghici admite că i s-a părut o provocare acest lucru cu mai mulți actori pe un rol: „Chiar dacă noi cumva alergăm fiecare pe culoarul nostru, ne și întâlnim în anumite puncte, dăm ștafeta de la una la alta. Aici Eugen știe mai multe, sau urmează și el să afle cum va arăta acest puzzle”. 

„Pe toți ne-a ajutat trecutul nostru teatral, unde jocul cu convențiile e ceva la ordinea zilei”, explică Valentina. „La fel cum poți să joci 40 de oameni același personaj, poți să fii și măgar. Sau un corp-ansamblu se poate transforma în personajul principal”. Oricum, spune actrița, „niciodată nu poți să joci tot ce e în viața unui om oricum. Judi Dench povestea că ei însăși i s-a spus legat de Cleopatra: să nu încerce să o joace de când intră în scenă. Că, de fapt, Cleopatra va apărea în mintea celui care vede la finalul spectacolului după ce scenă de scenă va juca ce e de jucat în scena respectivă. Că suntem cu toții compuși din mai multe aspecte ale vieții noastre. Așa și la noi. Cristina nici nu știu dacă există pur și simplu, ea va exista pentru fiecare dintre cei care privesc pe final de film când se va constitui o imagine”. 

Filmarea ecranizării romanului „Interior zero” s-a încheiat. Foto: Adi Marineci

Rugată să definească generația căreia i se face portretul în film, Valentina a descris-o astfel: „Aș zice astăzi, la această dată, la această oră, cu acești cartofi gratinați în față, că mi se pare că este o generație cu privirea întoarsă către sine, cu toate avantajele și dezavantajele acestei poziționări”.