REPORTAJ Pensionara care n-a mai sărbătorit Crăciunul de 35 de ani. „Nu știu ce e ăla brad, în suflet a fost negru”

În timp ce mii de lumini se aprind în brazi, pe străzi sau pe cer, unii oameni văd o singură lumină aprinsă de sărbători: e aceeași care le ține companie și în nopțile cu insomnii. Constanța Stan, o pensionară de 78 de ani din Ploiești, stă trează în unele seri, cu becul aprins în camera în care locuiește. „Nu știu ce e ăla brad, în suflet a fost negru”, spune ea înainte de Crăciun. Această perioadă din an nu a mai reprezentat nimic pentru ea de 35 de ani. Totuși, voluntara unei asociații o vizitează, o duce la medic când are nevoie, îi face cumpărăturile. O poveste despre singurătate, dar și speranță.

1 din 4 vârstnici din mediul urban, adică peste 450.000, se confruntă cu un grad ridicat de singurătate, iar 36% dintre ei resimt un grad mediu de singurătate. De asemenea, 32% dintre seniori se simt marginalizați și trăiesc într-o continuă izolare, potrivit unui studiu național realizat de Kantar România, cu privire la indexul singurătății și efectele acesteia printre seniorii români;
Aproape 20% din populația României este formată din oameni de peste 65 de ani, potrivit INS, iar o treime dintre aceștia sunt în prag de sărăcie, conform Eurostat. 

Doamna Stan își trăiește singurătatea într-o casă din Ploiești, aflată într-o curte comună cu mai multe locuințe. Din cauza „condițiilor modeste” în care stă, doamna Stan sau Tanța, cum îi zice lumea, ne-a spus că preferă să nu ne primească la ea acasă. Așa că ne-am cunoscut în casa Iuliei Ene, voluntară în cadrul Asociației Niciodată Singur - Prietenii vârstnicilor, care e doar la câțiva metri de a ei. 

Tanța a intrat încet pe ușa de care e agățată o coroniță, puțin șchiopătând. E îmbrăcată în negru, iar pe cap are un batic care îi alunecă de pe părul grizonat. De sub ochelarii mari, cu rame groase, i se văd ochii umezi. În urmă cu puțin peste o lună i-a murit fiul cel mic. Celălalt băiat e plecat la muncă în străinătate. De soțul ei s-a despărțit de câteva zeci de ani. 

„A venit îngerul meu”

Iulia o știe pe doamna Stan de opt ani, de când s-a mutat în casa din curtea comună. Spune că de atunci e voluntară, doar că nu era și cu numele, decât de patru ani. În Ploiești sunt 6-7 voluntari din partea Niciodată Singur, care se ocupă de 15 vârstnici. 13 doamne și doi domni. Îi scot în oraș, îi ajută cu cumpărăturile, îi ajută cu rețete medicale, petrec timp cu ei. Iulia spune că nu banii sunt principala problemă a acestor oameni în vârstă, ci singurătatea. Acesta e și criteriul după care îi aleg în asociație. 

Iulia, voluntară, o știe pe doamna Stan de opt ani

„A venit îngerul meu”, „Bine ai venit”, „Să mergi cu grijă, mamă”, „Te aștept și data viitoare”. De asemenea vorbe are parte Iulia de la vârstnicii pe care îi vizitează. 

În timpul zilei - juristă, în timpul liber - voluntară

Ea le vorbește la fel de frumos doamnelor. Constanței îi spune, în timp ce îi ia mâinile în mâinile ei, că telefonul ei e mereu deschis. La fel și ușa casei. Și nu-i răspunde când o sună. Îi închide, ca să nu-și consume ea minutele. O sună înapoi de îndată. Îi dă și cadoul din partea Niciodată Singur, singurul cadou pe care Constanța îl va primi de Crăciun.

Acesta însă nu e jobul principal al Iuliei. Ea e de luni până vineri juristă și are și o firmă de organizat evenimente. Printre activitățile zilnice însă, își găsește timp să se întâlnească și cu vârstnicii față de care și-a luat responsabilitatea de a avea grijă. „Dacă sunt mulțumită cu mine și sunt mulțumită cu cartea mea de pe noptieră, atunci totul e în regulă”, spune Iulia. 

Iulia Ene este voluntară la Asociația Niciodată Singur

Cel puțin o dată pe lună își făcea timp să meargă și cu doamna Stan în Urlați, la Centrul de Recuperare şi Reabilitare Neuropsihiatrică pentru Persoane Adulte cu Handicap, acolo unde era instituționalizat George, fiul ei, născut în urmă cu 47 de ani cu handicap sever. 

Potrivit legii privind drepturile copiilor, ei pot fi instituționalizați dacă nu pot beneficia acasă de condițiile de trai necesare nevoilor lor de sănătate. De asemenea, prin hotărâri de consiliu județean, se pot înființa centre pentru adulții cu handicap, unde sunt îngrijiți după vârsta majoratului. 

„I-am dat să mănânce, mi-a dat pup. Și la 10 seara am fost chemată la UPU”

În ultima lună, n-au mai mers la George. „Nu mai mergem acolo niciodată”, spun ele. George a avut un accident și a murit, chiar după ce Constanța a fost la el în vizită. „I-am dat să mănânce, mi-a dat pup. Și la 10 seara am fost chemată la UPU că George era acolo. M-a așteptat doctorul să-i semnez fișa de protocol, să intre în operație. L-am întrebat pe doctor dacă mai are vreo șansă. Zero, mi-a spus”, povestește Constanța despre noaptea care i-a schimbat viața.

„De atunci nu mai are poftă de viață, nu mai iese”, spune Iulia. De George sau „Bițucă”, așa cum îl alintă, doamna Stan nu a mai putut să aibă grijă de după împlinirea vârstei de 9 ani, de când s-a îmbolnăvit și ea. Având grad de handicap sever, copilul avea nevoie de cineva care să stea lângă el tot timpul, iar femeia nu avea nici puterea, nici posibilitatea să facă asta, după cum ne-a spus. Despre soțul ei spune că „a luat-o razna, a plecat, ne-a lăsat și pe urmă ne-am despărțit”. Așa că l-a dat pe băiat în grija statului. 

A documentat violența domestică pe care a trăit-o și nota „datele când ne făcea scandal”

De atunci, de când s-a separat de Bițucă, nu a mai sărbătorit Crăciunul. De la 43 de ani. Acum are 78. Anul acesta, nu doar că nu are brad, globuri sau lumini. Spune că nu va găti nimic. I-au promis niște nepoate de-ale ei că îi vor trimite sarmale și caltaboș. „Nu sunt în stare să stau în picioare și dacă eu gătesc și mă gândesc că la copilul meu nu pot să mă duc, îmi vine rău”, spune ea. 

Nici când nu era singură, viața ei nu era mai ușoară. Povestește că a fost victima violenței domestice. A vrut și să scrie o carte despre asta, dar soțul i-a găsit manuscrisul. „Ești o scriitoare de dramă foarte bună, mi-a zis”. Atunci s-a oprit din a mai scrie, deși avea totul pe zile cu „datele când ne făcea scandal”. 

„Nu vreau să-mi mai aduc aminte. A fost un vis la care nu vreau să mă gândesc”, afirmă doamna Stan, în timp ce își șterge lacrimile cu un șervețel.

Bătrânețea de la 43 de ani

Despre copilul ei născut bolnav, Constanța spune: „A fost crucea mea”. Afirmă despre ea că e „mama care nu și-a abandonat puiul până în ultima clipă. Ce să-i fac? Asta e. Eu, cât am putut, am făcut. Ce a depins de mine până la urmă. Asta este”. 

„El nu mi-a spus nici cel mai scump cuvânt - mamă. El n-a vorbit. El a suferit intrauterin.

Despre copilul ei născut bolnav, Constanța ne spune: „A fost crucea mea”

A avut cordonul de două ori dat după gât. Și, când l-am născut, nu i-au tăiat cordonul imediat.

Și nu i s-a oxigenat creierul și i-a atins centrii vorbirii. Am umblat peste tot cu el: la psiholog la Roman, la Socola, la Iași, la București la Târgu Mureș”, mai povestește.

După câteva secunde de liniște, doamna Stan spune că „bătrânețea e cea mai tristă”. O întreb de când a început bătrânețea pentru ea. „De la 43 de ani. De când am rămas singură”.

„Sunt nimeni, am zis. Sunt o străină”

Iulia a jonglat un an întreg între job și voluntariatul pentru vârstnici. De Crăciun, are o singură dorință de cadou - o carte. Evadează în paginile cărților. Să lucreze cu persoanele vârstnice îi oferă și satisfacții, alteori îi face viața grea, unii nu înțeleg că ea e o voluntară, cum a fost cazul unei doamne: „Când m-am dus la dânsa de primele dăți, m-am întors plângând. Oricât ai fi de puternic, uneori te lasă nervii când îți spune că n-ai făcut aia, cealaltă, nu mi-ai luat aia, nu mi-ai făcut așa”.

„E normal să te atașezi, normal să le știi poveștile”, mai spune ea. Unul dintre cele mai dificile momente prin care a trecut Iulia a fost atunci când a pierdut-o pe una dintre vârstnice. „S-a degradat starea sa de sănătate și apoi s-a terminat”. 

Dar după tot ce fac pentru vârstnici, voluntarii știu că ei rămân tot niște străini pentru cei de care au grijă. Pe Iulia a întrebat-o un domn de pe ambulanță, când una dintre vârstnice a fost internată la spital și pe care Iulia a însoțit-o, cine e ea: „Sunt nimeni, am zis. Sunt o străină”. 

„Sistemul nu ne ajută cu nimic. Se așteaptă să fie cineva acasă să îi ia în primire când se întorc de la spital. Eu am fost acolo, dar am plecat peste 20 de minute”, adaugă Iulia. 

„Măcar ultima perioadă din viață să le-o facem cea mai frumoasă. Sau cât putem noi, cât ține de noi, să o facem cât mai bună posibil”. Asta își dorește Iulia pentru vârstnicii de care are grijă, inclusiv pentru Constanța Stan, vecina la care vede lumina aprinsă nopți întregi, prin geamul dinspre curte.