REPORTAJ. „Socrul meu a murit acum câteva zile din lipsă de medicamente în orașul Gaza.” Mărturii ale palestinienilor care trăiesc în Timișoara

Libertatea a vorbit cu palestinienii care locuiesc în Timișoara și care au protestat duminică în Parcul Rozelor despre iadul prin care trec în continuare rudele rămase în Gaza, dar și cu românii manifestanți care cred că dacă nu se încetează focul, „se va naște următoarea generație de fundamentaliști din ambele părți”. 

Patru copii cu steaguri palestiniene se aleargă pe scena din fața Parcului Rozelor, Timișoara. Sunt printre puținii care reușesc să zâmbească în timp ce adulții din jurul lor scandează în engleză „Piatră cu piatră, zid cu zid, apartheidul trebuie să cadă!”.

Copii musulmani aleargă în Parcul Rozelor, în ciuda soarelui cu dinți, în timp ce părinții protestează.

Cei 50-60 de oameni, adunați într-un loc atât de izolat de trecători, sunt însă gălăgioși, dinamici. Au o mare durere de revărsat.

S-au alăturat unor sute de mii de protestatari care au fluturat, în aceeași zi, steagul cvadricolor în Istanbul, în Geneva ori Londra, în New York sau Detroit și până pe o plajă din sud-vestul Indiei.

„E dureros, ca mamă, să văd copii fără mâini sau picioare”

E spre sfârșitul manifestației, așa că o mamă îi adună pe cei trei copii cu care a venit să protesteze și se îndreaptă către una dintre ieșiri, nu înainte să încuviințeze să discutăm puțin.

„Suferința copiilor, peste șase mii de morți, alții sub dărâmături este lucrul care m-a scos în stradă”, zice Myza*. Ea poartă un văl albastru celest pe cap din motive religioase, iar cei treizeci de ani ai ei reies din tăria cu care își vorbește sentimentele într-o română cu accent.

„Mi se pare dureros că în secolul 21 pentru unii nici măcar nu se poate discuta despre vreun drept al  omului și că nimeni nu poate să facă ceva încât să-i ajute pe acești copii nevinovați.”

O întreb dacă a mai trăit cu un conflict de așa magnitudine. „Au fost escaladări și acum doi ani, și acum mai mulți, dar de magnitudinea asta parcă nu a mai fost vreodată. E dureros și dramatic, ca mamă, să văd copii fără mâini sau picioare pe Instagram, pe Facebook și pe toate știrile… mai puțin cele de la noi.”

Familia sa a fost afectată direct, fiindcă socrul Myzei a murit într-un spital din orașul Gaza acum câteva zile, din cauza lipsei de medicamente.

Mulți dintre protestatari spun că s-au simțit trădați, dezamăgiți sau dezinformați de instituțiile mass-media consacrate.

Myza consideră că mass-media românească nu reflectă „nici zece la sută” din realitatea conflictului, așa că preferă să se informeze de pe canale precum Eye on Palestine, Middle East Eye sau de la Al Jazeera (un conglomerat media ce transmite în limbi ca arabă sau engleză, cu finanțare majoritară din partea guvernului Qatarului, dar cu birouri în peste 70 de țări, inclusiv Gaza).

Principala critică pe care Myza o are față de presa autohtonă este că prezintă „doar adevărul unei singure părți. Ar trebui să fie mai imparțiali. Despre oamenii care trăiesc în Gaza nu se spune adevărul.”

„Se va naște următoarea generație de fundamentaliști din ambele părți”

Un bărbat tânăr, înalt și îmbrăcat într-un palton, stă mai spre marginea protestului. Ralf* e un obișnuit al protestelor din Timișoara.

„E un război care nu ar trebui să fie – și să se oprească”, spune cu fermitate. „Prin asta mă refer atât la violențele precum cea de pe 7 octombrie, cât și la cele de acum. Dacă nu se pun la masă să se găsească un compromis, se va naște următoarea generație de fundamentaliști din ambele părți.”

Grupul de protestatari stă dispersat în fața scenei din Piața Rozelor

Crede că soluția celor două state este încă posibilă, dacă s-ar petrece printr-un proces pașnic de relocare, așa cum s-a petrecut între greci și turci în 1923, după prăbușirea Imperiului Otoman, și de conviețuire ca vecini. Momentan, Ralf nu crede că cele două popoare pot conviețui pașnic sub jurisdicția unui singur stat. „Dar nu știu ce-i în capul lui Netanyahu, la fel cum nu știu nici ce-i în capul lui Putin”.

„Nu războiului și nu urii! Un verișor a decedat acum câteva zile”

„One, two, three, four / We don’t want no Gaza war / Five, six, seven, eight / No to war and no to hate!” („Unu, doi trei patru / Nu dorim război în Gaza / Cinci, șase, șapte opt / Nu războiului și nu urii!”) scandează zecile de protestatari adunați, dar care se împuținează încet-încet din cauza temperaturii scăzute.

Marea majoritate a străinilor veniți la protest erau studenți de descendență arabă, fie directă, fie prin părinții emigrați. Au preferat să nu le apară fețele de teama unor repercusiuni.

„Noi suntem din Palestina, dar nu ne putem întoarce acolo”, îmi spune Mounir*, unul dintre participanți, alături de care stau alți tineri curioși să asculte interviul. „Așa că bunicul nostru, în 1948, a fost expulzat din Nablus, Cisiordania, în Regatul Iordaniei.”

Practic, a supraviețuit fenomenului Nakba („catastrofă” în arabă), „adică ei după ce au venit în Palestina ca refugiați, au luat o parte mare din țară. Iar noi nu mai avem nimic, în timp ce ceilalți au tot”, își expune punctul de vedere Shabir*, de 21 de ani. Nu îi numește direct pe evrei, deși face referire la întemeierea statului Israel și la situația actuală din Gaza cât și din Cisiordania.

„Ce se întâmplă acolo e masacru! Și nu vorbesc despre Hamas, care sunt 30.000-40.000, ci de toată Fâșia Gaza, de peste două milioane de oameni. Copii, bătrâni, femei au murit. Spitale sau școli – bombardate. Aici nu mai e vorba de Hamas, ci de eliminarea musulmanilor”, spune Mounir. 

Un băiat mai retras din grup îmi spune că i-a murit recent verișorul în bombardamente, dar e prea emoționat să vorbească despre asta. 

Mounir, Shabir și restul grupului spun că le e teamă ca planul Israelului să nu fie împingerea oamenilor din Gaza în peninsula Sinai, care aparține de Egipt. E o frică pe care o împărtășesc majoritatea palestinienilor, cum subliniază și revista TIME. 

Asta ar fi, spun tinerii, o nouă Nakba, una pe care poate într-o zi o vor povesti ei nepoților.

„Nu e o cauză politică sau religioasă, e una umanitară!”

Un grup de trei tineri stă în stânga scenei parcului. „Am venit pentru că în Gaza are loc un genocid!”, îmi spune Amalia*.

Amalia preferă să-și ia știrile despre război direct de la jurnaliști-cetățeni aflați la fața locului și mai puțin de la instituțiile mass-media consacrate

„Nu poți să omori copii și civili și să spui că toată lumea face parte din Hamas. La o adică, ai putea să zici că Hamas ar putea fi și între noi, la acest protest”, gesticulează deschis din mâini și lasă de înțeles că printr-o astfel de paradigmă cu toții am fi posibile ținte. „Deci bineînțeles că venim aici ca să protestăm. Împotriva genocidului și a războiului.”

Condamnă și atrocitățile comise pe 7 octombrie și susțin că „nu o cauză politică sau vreuna religioasă” stă la baza venirii lor la protest. „E o cauză umanitară, pentru că oameni ca noi mor – și copii în special”, o secundează Cristina, care îi este colegă la Facultatea de Arte și Design din cadrul Universității de Vest. Pentru aceasta, cele mai îngrozitoare imagini văzute pe smartphone au fost cele în care apar nu doar copiii decedați, ci inclusiv bucăți din trupul acestora transportate în pungi de gunoi.

„Adică te uiți aici la copiii care aleargă, apoi te uiți pe Instagram și îi vezi pe cei de-acolo cum mor zilnic. Cum poți să spui că așa ceva este normal și că Israel trebuie să continue? Este de-a dreptul penibil să susții asta”, adaugă Amalia.

În locul prim-ministrului israelian, primul lucru pe care l-ar face ar fi oprirea bombardării de tip „carpet bombing” (bombardamente pe o suprafață mare), care o oripilează, spune tânăra. 

Apoi, întreabă retoric, „cum să nu le dai apă, mâncare? Am văzut că au pus ciment în canalizare. Nu poți să faci așa ceva și să zici că e pentru a sabota Hamas”. Cântărește drept false știrile recente conform cărora sub spitalul Al-Shifa e un centru de comandament al organizației teroriste. Însă până și agenții reputabile ca AP chestionează narațiunea armatei israeliene, în lipsa unor dovezi clare chiar și după trei săptămâni de asalt asupra clădirii, a medicilor și a pacienților.

Studente cu pancarte pro-Palestina

Cele două tinere spun că principalele informații despre război și le iau de pe rețelele sociale, „direct de la persoanele din Gaza”.

Mi-i indică pe Motaz (angajat al UNRWA – Agenția Organizației Națiunilor Unite de Ajutorare și Lucrări pentru Refugiații Palestinieni din Orientul Apropiat), Plestia și Bisan, oameni din Gaza care mediatizează suferința trăită și observată pe conturile personale de Twitter, Instagram sau altele. Într-un reportaj al revistei New York Mag, alți oameni din aceeași generație cu studentele la arte spun că „mi se strânge stomacul cât timp aștept o nouă postare de la Bisan”, în speranța că aceasta e „încă în viață”.

Astfel de persoane, cu milioane de urmăritori, dizolvă liniile clasice dintre jurnalist și cetățean și contribuie la crearea cetățeanului-jurnalist, un fenomen tot mai acceptat în mediul academic și de agenții internaționale ca o nouă formă de presă, ce penetrează acolo unde reporterii, din media consacrată, nu pot ajunge.

Însă există și pericolul ca publicul fără o educație media formată să cadă plasă conturilor care răspândesc voit „misinformation” și „disinformation” (colocvial cunoscute drept știri false), în scopul manipulării percepției publice în favoarea vreunei tabere sau a alteia, după cum raportează și instituția media Agence France Presse.

„Noi am aflat de protest de la un influencer, când veneam de la un curs și eram nervoasă. Nu știam că se întâmplă chestia asta, și aș fi dorit să vină mai multă lume. Dacă se afla din timp, sunt sigură că ar fi fost mai multe persoane”, mai adaugă Amalia, după care îmi povestește că în general colegii ei sunt „pro Palestina… sau, în orice caz împotriva genocidului în general.”

Protest solicitat în buricul târgului și aprobat fără justificare în parc

Chemarea la protest s-a dat pe rețelele sociale sau prin mesaje directe pe telefon. „Solidaritate cu Palestina. OPRIȚI GENOCIDUL!” stă scris în centrul unui afiș digital pentru protestul de duminica aceasta de noiembrie, în Parcul Rozelor din Timișoara.

Și jucăriile copiilor au căpătătat un rol la manifestația anti-război

Dragoș*, unul dintre organizatori, a participat și la protestul care a avut loc în București, în ziua precedentă. „Am mai fost la protestele #colectiv sau anti-OUG 13”, mărturisește el, dar „n-am ținut vreodată o pancartă în mână” și nu și-ar fi imaginat că va trebui să se apuce el de organizarea vreunuia.

Spune că cererea de protest a fost depusă de o prietenă cu care împărtășește viziunile despre război, dar că nu se așteptau să primească aprobare atât de tardiv și într-un loc atât de ferit de public. „Noi am solicitat-o luni și am primit joi răspunsul, deși nu cred că au 500 de solicitări pe săptămână.”

Ei ceruseră inițial ca acțiunea să aibă loc în fața clădirii operei (în Piața Victoriei), însă aprobarea ștampilată a venit direct cu locația diferită, „fără să ne întrebe, fără nicio altă discuție”.

„Probabil că în Timișoara nu am avut până acum proteste anti-război din cauza fricii de urmări sau de intimidări”. 

Studenții palestinieni din Timișoara

Mai mulți dintre participanți mi-au admis că le e frică să-și dezvăluie identitatea facială sau de nume, inclusiv cei cu cetățenie română sau multiplă. În Occident, jurnaliști anti-război își pot pierde locul de muncă, în timp ce elevii și studenții sunt cenzurați sau intimidați când deschid subiectul.

La începutul lunii, Libertatea v-a prezentat cazul unor protestatari bucureșteni chemați la secție, unii dintre ei rugați să nu mai vorbească sau să mai posteze despre război pe internet.

„În orice caz, noi vom continua cu acțiunile până la sistarea focului”, îmi spune Dragoș.

* Numele persoanelor au fost schimbate pentru păstrarea anonimatului acestora.