REPORTAJ. Viața la 102 ani. Cu schijele de pe frontul din Crimeea încă în corp, Ioan Loghin se bucură că vede din nou: „Mi-era dor de oameni”

Ioan Loghin a împlinit 102 ani în mai, anul acesta. Încă iese la poartă, ca un orologiu cu șoșoni, să discute cu vecinii și să privească „dunga dealurilor”. Locuiește în comuna Fărău, județul Alba. Aici s-a și născut, aici și-a întemeiat o familie.

În 1943, în Crimeea, Ioan Loghin a fost cel mai aproape de moarte. „O venit avioane, veneau de înnegreau cerul și ne bombardau pe noi acolo. Ne-o prins pe un câmp avioanele și-apoi m-o rănit acolo. O omorât acolo, de-o adunat oameni, nu mai știa nimeni, noi n-aveam nici mașini atuncea, unitățile astea române n-aveau mașini, aveau furgoane cu cai. Și cu ele adunau răniții și morții”.

Pe el, care avea pe atunci 22 de ani, l-au pus deasupra, peste 15 cadavre, că „mai eram cu viață”. 

În Fărău există un monument închinat celor 43 de soldați din zonă, căzuți la datorie în Al Doilea Război Mondial. 

Ioan Loghin s-a întors pe picioarele lui în sat și pune asta nu pe seama norocului, ci pe seama unei socoteli mai presus de puterile sale. „Uite, am umblat atâta și viața nu mi-o luat-o nimeni, dacă Dumnezău o vrut să mi-o păstreze, că El mi-o dat-o”. 

Din socoteala asta, care l-a numărat la vii pe soldatul Loghin, din Batalionul 5 Vânători de Munte din Abrud, au rezultat mai târziu 10 copii – 7 băieți și 3 fete. Apoi au apărut 60 de nepoți. Apoi strănepoții. Peste 70 de vieți. 

„Am fost orb complet”

Satul Fărău are în jur de 475 de locuitori. Un sat modest, din inima Transilvaniei, în Podișul Târnavelor, la aproximativ 60 de kilometri de Alba Iulia. 

Satul Farău

„Aicea n-o fost așa bogăție, o fost o comună mai ascunsă, pe-aici, pe valea asta. N-am trăit rău, pe vremea când era de trăit. Că oamenii munceau, munceau cu animale, că nu erau mașini, lucrau pământul și aveau bucate”, povestește veteranul. 

Înainte de război, n-am trăit rău, erau animale, am fost cioban, cum se zice, cu oile, în tinerețea mea. Umblam cu ele și le grijeam și câștigam, aveam mâncare, îmbrăcăminte, nu ne lipsea nimica.

Pe câmpul de peste drum, un motocultor treieră porumbul. Frunze uscate zboară în toate părțile. „Acuma văd toate astea. Înainte, nu-mi vedeam nici mâinile”, spune Ioan Loghin. A avut cataractă. Cam patru-cinci ani, adaugă el, „am fost orb complet”. 

Are o pensie de agricultor, de 1.600 de lei, plus o pensie de veteran, de 3.000 de lei. Cea mai mare dintre fiicele lui, Maria Morariu, 62 de ani, povestește că n-a fost ușor să adune cei 8.500 de lei pentru operația la ochi a tatălui. Casa de Asigurări de Sănătate decontează doar o parte din procedurile necesare în cazul tratării pacienților cu cataractă și doar 1.200 de lei din prețul total al implantului de cristalin. La transport și cheltuieli au contribuit și ceilalți copii ai lui Ioan Loghin. 

Veteranul și fiica lui, Maria Morariu

„Ticu (n.red. - tata) o lucrat și pe la Sibiu, și pe la Ocna, și pe la Zlatna, cu anii pe care i-o lucrat și cât o fost de năcăjit are numai 16 milioane (n.red. - 1.600 de lei) pensia de stat. Trebuia să-i deie măcar 20 de milioane (n.red. - 2.000 de lei). Iar pensia de veteran, era 20 și ceva de milioane, abia acuma, din mai, i-o dat 30 de milioane (n.red. - 3.000 de lei). Lemnele-s scumpe, medicamentele-s scumpe”, spune femeia. 

„Așa doctor bun o găsit, de ăsta, mai rar”

Maria, care stă în satul vecin, Sânbenedic, și-a îngrijit și mama, care a decedat anul trecut, la 95 de ani, după câțiva ani în care a stat la pat. „Am îngrijit-o ca pe-o copilă pe Mica (n.red. - mama). Cât am adunat de i-am făcut operație la ochi lui Ticu, o fost înmormântarea lui Mica. Banii pe doi ani de zile s-o dus. Nu poți aduna leu cu leu, că trebuie și mâncare, și altele”.

De două ori pe zi, Ioan Loghin e vizitat de fiica lui, care-i gătește și ține casa în ordine. Pentru operația de cataractă, copiii l-au dus pe bătrân la clinica medicului Teodor Holhoș din Alba Iulia. „Așa doctor bun o găsit, de ăsta, mai rar, i-o dat banii, dar nu-i pare rău. Că vede”, comentează vecinul Ion Tiuca, 98 de ani, așezându-se pe băncuță lângă Ioan Loghin.

Ion Tiuca, vecinul de 98 de ani al veteranului

„Îmi pare bine, știi ce-mi pare bine?”, spune veteranul. „Că încă-s cu viață până acuma, și ne-o dat de văd o țâră, uite, văd și eu lumea. Toate le văd, până în dunga dealului. Îi faină lumea”. De ce i-a fost dor cel mai mult lui Ioan Loghin, în anii când a orbit? 

Mi-era dor să văd oamenii, să mă mișc și eu, pe-aicea. Mă pierdeam prin curte. Nici în drum nu puteam mere. Că nu vedeam nica. Auzeam mașinile că treceau, dar nu vedeam pe unde trec. Ce-i mai scump ca vederea?

„Ca boambele de cucuruz sub piele”

Chiar și când era fără vedere, Ioan Loghin asculta jurnalele de știri de la TV. E la curent cu războiul din Ucraina și cu războiul din Orientul Mijlociu. 

Cât despre politica internă, o rezumă astfel: „Fiecare îi numai pentru buzunarul lui. Tot Parlamentul, numai pentru buzunarul lor îs acolo, nu-s pentru noi, pentru popor, îs pentru ei. Ăsta-i baiul”.

Când vorbește, bătrânul ține uneori ochii închiși, să nu-i obosească prea tare. De pe front, Ioan Loghin s-a întors în satul natal cu schije în corp, în partea stângă, unde „am fost fărâmat”: în picior, în braț, în umăr. Uneori, mărturisește el, simte dureri. Știe fiecare bucată de schijă exact unde e înfiptă. Pe una, o și vede pe sub piele, la încheietura mâinii. „Ni la ea, că mișcă, dacă mișc degetul ăsta”. Vecinul lui nonagenar confirmă: „Are ca boambele de cucuruz pe sub piele. O stat în spital juma’ de an”.

Veteranul ne arată schija de la încheietura mâinii stângi.

De pază la Strâmtoarea Kerci

De felul lui, Ioan Loghin e „un om așa moale, bun”, îl descrie fiica lui. „Nu ne-o bătut niciodată sau să ne certe”. Opusul unui războinic, ca să zicem așa. Dar de luptat, a luptat. „Părinții o fost săraci și ne-o dat la reforma agrară, atuncea, în 1921, niște pământ aicea. Locul ăsta de este casa pe el e din ăla de la reformă”. 

A fost chemat la oaste și s-a dus. „Dacă e să-ți dai viața pentru țara unde trăiești, trebuie să ți-o dai, n-ai ce face. Mai știi de frică atuncea, când apuci acolo?”. Vecinul nonagenar îl ascultă dând din cap. El avea doar 17 ani și n-a fost pe front. A căzut doar prizonier la ruși. 

„În 1942, la Vânători de Munte, la Abrud, am făcut instrucție, ne-o învățat tăte helea (n.red. - toate cele), cum să luptăm și cum să ne adăpostim, după aia ne-o luat și ne-o dus, ne-o-ncărcat la vagoane, la Turda, și de-acolo ne-o dus”, spune Ioan Loghin. 

Legitimația de veteran

„Când am ajuns noi cu trenul pe-acolo, rușii o bombardat podul și n-o mai putut trece. Și ne-o dus până la Cernăuți. Oraș mare, fain. Din Cernăuți, ne-o întors pe alt drum, ne-o scoborât la ucraineni, unde era războiul, la Strâmtoarea Kerci. Am făcut de pază acolo, vreo câtva timp, cu nemții”.

După ce a fost rănit, tânărul Loghin a fost purtat dintr-un spital de campanie în altul. „Ne-o dus la Odesa, la Cetatea Albă. Acolo am stat o lună de zile. După aia, ne-o mutat la Corabia, pe Dunăre. Am stat și-acolo o lună, apoi ne-o mutat la Caracal, că ne tot bombardau noaptea. Până în septembrie, m-am vindecat. Mi-o dat drumul o lună de zile acasă, apoi iar ne-am dus, pe frontul ăstalalt, după nemți și după unguri”. 

„N-am avut obiceiul ăla, să mă-mbăt, niciodată”

Când războiul s-a încheiat, Ioan Loghin s-a întors în Fărău. „Eu am umblat mult, și prin țara asta, și prin altele, d-apăi tot aicea am venit. Dacă aicea ne-o născut mamele noastre, aicea am venit”. S-a căsătorit cu Maria, în 1946. „Am avut zece copii cu femeia și i-o grijit pe toți zece, nu și i-o dat la nimeni să-i grijească”. Nouă dintre ei sunt încă în viață. 

De muncit, Ioan Loghin s-a întors la oi, de data asta, la gostat (n.red. - gospodărie agricolă de stat). A lucrat vreo patru ani și la o cramă mare. Apoi a revenit în zootehnie, la gostat la Turda. 

„După o vreme, nu mi-o mai mers bine nici acolo, nu din pricina că n-aveam ce-mi trebuia. O angajat oameni în toate felurile, c-atuncea, în timpurile alea, nu lăsa pe nimeni ca să nu fie undeva angajat. Și-apoi o angajat oameni care n-o văzut niciodată de oi și te necăjeai cu ei. Ei nu știau ce să facă, te necăjeai. Și mereau în Turda, și se îmbetau, și veneau beți. Eu n-am avut obicei de ăla, să mă duc, să mă-mbăt niciodată. Tătă viața mea, eu n-am vrut să apuc alcool. M-am păzit așa și-apăi Dumnezău m-o ținut cu viață”. 

Nici de fumat, Ioan Loghin n-a fumat niciodată. „Nu mi-o trebuit. Doar am fost pe front acolo și ne da șase țigări pe zi. Și țigări din ălea făcute din foaie de tutun, trabuce, ne da două. Și-apoi era un fel de tutunuri, cam de 25 de grame un pachet din ăla, ne da și unul din ăla pe zi. Și le dam la nemți. 

Nemții ăștia erau fumători tare. Le dam tutun că-mi da pâine, și-mi da ciocolată, îmi da din ăstea de-ale mâncării. Eu n-am fumat niciodată, nu mi-o trebuit să bag scrumul ăla în mine.

„Ciorbă, supă, cartofi, lapte”

Despre tatăl ei, Maria Morariu își amintește că „o fost tot la servici, pleca dimineața la 6 și se întorcea acasă seara la 5”. Și mama ei muncea, la C.A.P., și copiii munceau, de cum veneau de la școală. „Nici nu ajungeam acasă bine, mâncam ce mâncam și ne ducea la sapă. Până-ntuneca. Nu stăteam ca acum să facem lecțiile. Câte două porții lua Mica, sfeclă, floarea-soarelui, tutun, înșiram până noaptea târziu. Acuma copilele nici nu vorbesc cu tine, că stau pe telefoane”. 

Fotografie cu Ioan Loghin și soția

Frații și surorile Mariei sunt răspândiți prin țară, în Albă Iulia, în Timișoara, la Micești, în județul Cluj. Pe cât posibil, țin legătura cu tatăl lor și plănuiesc să se întâlnească și anul viitor, de 1 Mai, să-l sărbătorească la 103 ani. 

În Fărău, nu e neobișnuit să treci de 90 de ani. Ioan Loghin se amuză că, pe lângă Ion Tiuca, tovarășul de discuții, mai are doi vecini nonagenari, „moșii ăia spun că ei nu pleacă dincolo decât după ce merem noi”. 

Veteranul Ioan Loghin, vecinul și fiul vecinului ne arată mai multe fotografii vechi.

Nu există o dietă specială pe care o țin oamenii aici, vreun ingredient al longevității. „Ticu mănâncă ciorbă, supă, cartofi, ce mănâncă oamenii. Lapte. Legume și fructe din grădină, nu stropite”, afirmă Maria. De băut, tatăl ei bea apă. 

Pentru veteranul centenar, secretul vieții e simplu: 

D-apăi, Dumnezău, El mă ține, doar nu mă țin eu cu puterea mea. Știm că avem un Dumnezău, care El dă viață la oameni, nu și-o iau ei personal. Uite, El atâta mi-o ținut-o, nu mi-o luat-o nimeni, am fost în război, am fost prin Caucaz, până aproape de Turcia, pe-acolo, pe la Marea Caspică.

„Cum să mai aibă bogăție țara asta?”

Pe băncuța lui, Ioan Loghin închide ochii pentru a-și aminti mai bine. Unele lucruri care au fost și nu mai sunt nu le poți vedea decât așa. Nu există nici un doctor Holhoș să te facă să le vezi altfel. 

„Când încă era comuniștii aicea, este o comună peste dealuri, Lunca Mureș îi zice. Ce bogăție o fost acolo, o fost numa’ 800 de vaci cu lapte. Atuncea nu erau tractoare, lucrau cu animale, cu bivoli, cu boi, arau oamenii și lucrau, și era o bogăție mare în satul ăla și-acuma nu-i nimica. Pământul tăt l-o furat de acolo, nu mai e nimica”. 

Fostul cioban regretă și „gunoiul chimic”, îngrășămintele, de la combinatul din Târgu Mureș. 

„Na, mai fac ceva acolo? Nu mai știu. Dar la gostatul ăla unde lucram știu că erau numai stive de gunoi adus de-acolo. Și punea pe pământ, și da pământul roadă, acuma nu-i nimica în agricultură. Îi pe chituci agricultura. 

Uite, așa o fost bogăție aicea la noi, în Transilvania, aicea-s tot felul de minereuri, aicea-i sare, gaz, apă minerală, nu-i nica lipsă de-aicea. O fost la Câmpia Turzii șantier mare, un combinat mare, toate fierăriile, table de fier, șine de cale ferată, nu era nimica lipsă. Cum să mai aibă bogăție țara asta, dacă tăti le-o dat?”. 

Ioan Loghin a apucat să vadă Fărăul și în vremuri bune, și în vremuri grele. Și când pământul era al țăranilor, și când pământul era al statului, și când pământul a ajuns să fie lucrat de arendași și investitori privați. 

Bivoli nu mai sunt, au fost înlocuiți de tractoare. Tinerii lucrează la oraș și merg la sapă rar sau deloc. Dealurile sunt tot acolo și veteranul de 102 ani se bucură că le poate privi îndelung, zi de zi, de pe băncuța lui. Undeva, în vale, se zăresc celelalte case din sat. Mai departe, acolo unde nici în vis nu bate vederea bătrânului care a văzut multe, oamenii fac alte războaie. Sau e tot același război, repetat, doar socotelile lui invizibile sunt altele, pentru că și oamenii care-l duc sunt alții.