Revenirea terorismului

Atacul surprinde din multe puncte de vedere. A fost neașteptată înzestrarea militară din Fâșia Gaza, care a permis recursul la rachete și penetrarea unei frontiere bine asigurate. Abilitatea de a face față terorismului fără fisuri majore, dovedită decenii la rând de statul Israel, s-a arătat insuficientă. Terorismul – ajuns cu mai bine de un deceniu în urmă nu doar la acțiuni de comandouri, ci la organizare comunitară – părea, mai ales după înfrângerea Statului Islamic, că trece în istorie. Atacul din 7 octombrie atestă revenirea terorismului, cu masacre fără precedent.

Motivarea nemijlocită a atacului este evident politică. Terorismul a reluat pe față obiectivul desființării statului Israel și al trecerii dincolo de deciziile internaționale din 1948. Un obiectiv evident absurd, căci, mai presus de orice, evreii au dreptul, ca orice alt popor, la un stat pe pământul lor strămoșesc, după o contribuție de rară anvergură la cultura și civilizația lumii, după un tribut de sânge cum puține popoare l-au dat și după un acord îndelung așteptat al comunității internaționale. Acest acord a și făcut posibilă una dintre cele mai inovative și mai performante – științific, tehnologic, instituțional, social, cultural – societăți ale modernității. 

Calculul politic din spatele atacului este legat sesizabil de schimbări în starea lumii. Pe de o parte, o ordine viitoare a lumii, ce restabilește suveranitatea, caută să ia chip în condițiile declinului globalismului. Pe de altă parte, înțelegerile Reagan-Gorbaciov, apoi Bush-Gorbaciov-Kohl au prefigurat o lume a cooperării statelor, care s-a îndreptat benefic spre aplicarea libertăților și drepturilor fundamentale ale omului. Toți am trăit adesea euforic acest orizont, în diferite țări. Au urmat însă decizii care au curmat acest curs și au repus lumea pe direcția conflictuală pe care ne aflăm astăzi. În plus, normalizarea relațiilor dintre Israel și țări arabe nu este privită nici azi cu ochi buni de unele cercuri. Cum nu a fost privită nici la începutul procesului, când s-a stins conflictul cu Egiptul. 

Este nouă, așadar, constelația internațională a atacului. Lumea a trecut sub conducerea unei geometrii variabile a interacțiunii supraputerilor, care schimbă relațiile internaționale într-o direcție ce se lasă încă anevoie deslușită. Cea mai gravă în implicații, pe care le-am detaliat în alt loc (Lumea scindată, Meteor, București, 2023), este însă trecerea de la lumea cooperării, care a rezultat din înțelegerile din 1972-1991, la o „lume scindată”, cu aventuri militare ce se lasă deja observate.

Calculul politic este bazat și pe noua tehnologie la care au acces teroriștii. Rachetele, dronele, rețelele financiare și ale comunicațiilor cifrate sunt folosite mai mult decât în trecut.

Nu știm câți dintre cei peste două milioane de locuitori din Gaza se identifică cu militanții Hamas. Nu este clar cât din vederile Hamas și Hezbollah sunt împărtășite de palestinieni. Nu este clar nici cât îi susțin țările arabe. Nu este clară poziția muslimilor din diferite țări. Dar terorismul s-a simțit încurajat de schimbările vieții internaționale și ale tehnologiei militare.

Tragedia este copleșitoare. De aceea, întrebarea „Ce-i de făcut?” capătă acuitate. În opinia mea, fiecare dintre aspectele situației din Orientul Mijlociu – statal, religios, economic, social – are nevoie de o abordare precisă. Nicio abordare a vreunui aspect nu dă rezultate dacă nu este pusă în legătură cu celelalte aspecte. 

Se confirmă din nou că  terorismul este un fenomen deloc secundar al lumii în care trăim. Înlocuirea comunicării umane cu terorismul nu încetează prin aceea că făptuitorii au fost prinși sau lichidați. Terorismul  din aceste zile probează că analizele care s-au făcut au rămas prea evenimențiale și că este nevoie de o abordare mai profundă. 

Am scris în alt loc că, în urma acțiunilor teroriste, nimic nu rămâne ca înainte (Ordinea viitoare a lumii, 2017). Ceea ce s-a petrecut în 7 octombrie mă face să reafirm această constatare, cu argumente noi. Sunt de părere că, dincolo de considerentele autorităților și ale serviciilor de asigurare a ordinii publice, două premise sunt hotărâtoare. 

Prima premisă constă în conlucrarea puterilor care au impact în sfera orientărilor globale și a orientării forțelor politice – SUA, Europa, China, Rusia. Sunt, de fapt, și puterile care au susținut rezolvarea din 1948. Cum s-a putut observa în ultimele decenii, terorismul profită de orice fisură în relațiile acestora. Spus simplu, supraputerile și puterile cu status global ar putea să-i convingă pe actorii politici de avantajele recunoașterii reciproce și de nonsensul confruntării. Cetățenilor din regiune li s-ar putea arăta cât ar putea profita de cooperare. 

A doua premisă rămâne avansarea spre un acord între iudei, creștini și muslimi. A devenit perceptibil adevărul, exprimat de Hans Küng cu ani în urmă, că nu va fi pace dacă nu intervine pacea între religii. Câtă vreme nu intervine o schimbare spre asumarea originii comune a religiilor monoteiste și nu se renunță la stigmatizarea celorlalți ca „păcătoși”, „renegați”, câtă vreme nu se ia în seamă istoria, nu se poate aștepta altceva decât confruntare, imediată sau mai târziu. 

Oricât se vrea ocolirea faptelor, este de spus apăsat că multe evenimente ale istoriei contemporane au în spate o bază religioasă. Nu altcineva decât un cunoscător de talia lui Joseph Ratzinger a remarcat că terorismul are în timpul nostru inspirație religioasă. 

Aceasta nu înseamnă nicidecum că întregul Islam ar fi implicat în terorism. După decenii de cercetări și dezbateri, creștinii știu mai bine astăzi ce este Islamul. Bunăoară, cea mai întinsă scriere creștină despre religia întemeiată de Mohamed a arătat că Islamul vine, precum celelalte religii, dintr-o istorie complexă, încât nici desconsiderarea și nici exaltarea nu duc la înțelegerea sa (Hans Küng, Der Islam. Geschichte, Gegenwart, Zukunft, 2004, pp. 43-55). Din partea Islamului, suntem edificați asupra a ceea ce înseamnă „jihadul” – de la „baia sfântă” la „războiul sfânt”, așadar de la „curățare dinăuntru” la război – și asupra împletirii preceptelor muslime cu istoria (M. J. Akbar, The Shade of Swords. Jihad and the conflict between Islam and Christianity, 2002, p. XVI și urm.). Islamologii au remarcat tensiunea ce subzistă între interpretarea clasică, care spune că „pacea” va fi doar atunci când granițele statului islamic vor fi granițele lumii, și interpretarea recentă, în care „pacea” este starea normală a relațiilor dintre oameni și comunități (Adel Th. Khoury, Die Weltreligionen und die Ethik, 1993, p. 200). Cele mai bune sinteze argumentează că „în secolul al douăzecilea, gândirea muslimă a rămas profund divizată în ceea ce privește meritele liberalismului și ale globalizării” (Suha Taji-Farouki, Basheer M. Nafi, Islamic Thought in the Twentieth Century, 2004, p. 9). Islamul este astfel mai diferențiat decât oricând. 

Chemarea lansată printre imami europeni, „adaptați-vă, dar nu vă integrați!”, creează, desigur, neliniști. O comparație rămâne, totuși, stimulativă. După ce au fost siliți la diasporă, evreii s-au integrat în diferite societăți până la a lua inițiativa. Părinții fondatori ai SUA citeau în ebraică, chiar dacă nu toți aveau ascendență iudaică. Spinoza, Mendelssohn, Ricardo, Disraeli, Abraham Lincoln, Mendel, Atatürk, Rathenau, Max Weber, Einstein, Husserl, Niels Bohr, von Mieses, Mendès France, Kreisky, Primakov, Kissinger și nenumărați alții au ilustrat integrarea deja a antecesorilor. Migrația chineză este forță a dezvoltării oriunde. Cea europeană la fel. Iar șirul exemplelor se poate prelungi.

Nu dă rezultate un multiculturalism care înseamnă în fapt ghettoizarea sau autoghettoizarea. Nu suntem dispensați de întrebări cu privire nu numai la integrările în sisteme din societățile actuale, ci și la integrările sociale. Din capul locului, este tot mai limpede că darwinismul social, ce se și ascunde astăzi sub „noua corectitudine politică”, nu este soluție nici măcar în competiția culturilor. Nu mai putem ignora importanța luării sub control a armelor sofisticate.

Mai este de luat în seamă faptul că, în ultimul secol, în țările Islamului s-au petrecut schimbări. Ulama, vechea categorie a interpreților canonici ai Coranului, a fost completată în secolul al XX-lea cu tradiționaliști, cu marxiști, cu naționaliști, cu liberali și cu militanți Sufi. Absolvenți ai universităților islamice, trecuți apoi prin Sorbona, Oxford, Harvard, Yale și München, au schimbat limbajul. Toate acestea au dus însă la „fragmentarea Islamului”. Șocurile schimbărilor ce au avut loc au întărit replierea în tradiție și percepția după care creștinismul și iudaismul ar fi  pericolul. 

Desigur, și Islamul conține curente care pun în față concepte din Coran ce trimit la economie cu valori umanitare și la dezvoltare în condiții de echitate și justiție. Din nefericire, însă, imaginile conducătoare  ce se distribuie astăzi răscolesc patimi. Cum ne spun islamologii, puține imagini sunt atât de incitante ca „Moscheea  al–Aqsa sub evreii sioniști și sprijinitorii lor din Vest” (Suha Taji-Farouki, Basheer M. Nafi, op. cit., p. 349-350), ce se pune mereu în fața altor considerente.

Exponenți ai Islamului își invită contemporanii „să nu subestimeze voința muslimului de martiriu”, care este una dintre armele specifice ale Islamului (M. J. Akbar, op. cit. p. XXII). Activismul islamic are astfel teren deschis, căci „recrutarea este făcută în minte”. Contra lui „nu se poate purta o bătălie doar cu forțe speciale și rachete de croazieră” (ibidem, p. 265), căci în joc este, simplu, credința.

Știm prea bine că Orientul Mijlociu a fost terenul trasării de frontiere de către diferitele imperii. La conflictele de azi conduc, de altfel, și unele trasări din trecut. În Islam există, însă, de asemenea, tentația ca recunoașterea frontierelor să fie circumstanțiată, acestea fiind socotite convenție sau, oricum, ceva provizoriu. 

Dar, pentru orice abordare realistă, este limpede că există frontiere istorice în sensul propriu al cuvântului. Acestea nu sunt convenții. Au dreptate cei care atrag atenția că relatările istorice din manuale nu sunt inocente, iar educația trebuie chestionată. 

Oricum s-ar răstălmăci însă faptele, Ierusalimul este fundația lui David, regele iudeilor, și Israelul se află pe teritoriul străvechi al evreilor. Nu se poate contesta continuitatea de la evreii biblici, la evreii actuali,  cum nu se poate contesta continuitatea nici în cazul chinezilor, nici în cel al grecilor și nici în cel al altor vechi popoare.

Dreptul istoric, ne spun unii, nu este singura sursă de drept actual. Între timp, ar fi devenit sursă ceea ce se află sub ochi. Unii mai cred că dreptul istoric este sursă de conflict. Da, se poate discuta! Dar dreptul istoric rămâne sursa hotărâtoare pentru dreptul internațional. Cine-l ignoră nu mai poate vorbi de drept la propriu și riscă conflicte mai mari.

Cu siguranță, statul Israel va trece peste această încercare tragică. În spațiul internațional se va redeschide însă dosarul Orientului Mijlociu, ceea ce inspiratorii atacului pare că au și urmărit în primă instanță. Un nou aranjament de securitate colectivă în această regiune a lumii, ca, de altfel, și o nouă arhitectură de securitate în Europa, ambele pe fondul unei înțelegeri de securitate globală, capătă oricum stringență. 

Nu mai este însă securitate colectivă dacă nu se iau sub control noile tehnologii de purtare a războiului. Având în vedere bestialitățile, nu mai este securitate nici dacă nu se reformulează mai precis distincția dintre propagandă și drepturi, dintre drepturi și luptele de orice fel, precum și respectul demnității umane și intangibilitatea vieții.

 Altfel, se agravează convertirea diferențelor de vederi în ură și continuă urcarea la decizii a colportorilor de „revoluții”, de care se umple însăși viața publică. Acestea în vreme ce societatea se transformă din nou într-un câmp de luptă, iar Mein Kampf devine practic biblia decidenților. În orice caz, aranjamentele de securitate sunt în fața unor probleme mai complicate ca oricând.

Soluția la conflictul din Orientul Mijlociu presupune, azi ca totdeauna,  un acord al părților implicate, oricât de  mari și de multe sunt obstacolele. Ea nu va fi însă eficace în oprirea terorismului fără cooperarea supraputerilor și fără o înțelegere iudeo-creștino-muslimă asupra moștenirii comune. Ea nu va duce destul de departe fără conștientizarea pericolelor, începând cu cele legate de noile tehnologii militare, și fără aducerea la zi a protejării vieții prin reglementări obligative.