„Știința cenzurii și propagandei, la apogeu”

Atacul terorist al Hamas și riposta Israelului asupra Fâșiei Gaza au efecte nu doar acolo, și nu doar militare. Se manifestă imediat teama de a nu fi categorisit drept „incitator” dacă pui întrebări. Da, poți să fii enervant și chiar nerezonabil. Dar de când libertatea de exprimare înseamnă doar protejarea punctelor de vedere rezonabile? 

Dacă scrii „Hamas” sau „Israel” sau „Gaza” pe Facebook nu te mai vede aproape nimeni, algoritmul îți duce postările la capătul internetului, unde libertatea de expresie nu moare, doar putrezește. 

În alte rețele sociale care încurajează bătăliile oarbe între opinii, X (fostul Twitter) sau TikTok, dacă scrii despre grozăviile din Gaza, te trezești cu o armată de acuzatori cum că susții Hamas sau că ești un ucigaș latent de copii.

Sunt, de fapt, tot forme subtile de cenzură și de propagandă. Singurul rezultat e că sunt descurajate toate formele de contextualizare atentă, de analiză fără menajamente. Iar adevărata netransparență este că nu știi niciodată cine și de ce aruncă fonduri și mii de oameni care să orienteze discuția într-o direcție sau alta. 

Aș prefera să văd specialiștii spunând clar ai cui angajați sunt și de ce susțin ce susțin decât să tot aud cât de „imparțial” e unul sau altul. La începerea războiului cu Ucraina, era un coșmar să încerci firescul: să formulezi un punct de vedere, de departe, doar din ce consumi informațional responsabil. 

E absolut legitim, asta trebuie să încercăm toți. Ni se va spune: ori ești acolo și vezi, ori taci. Nu. Un cetățean care se informează trebuie să spună ce înțelege și să se regleze social.

Cei mai mulți dintre jurnaliștii prezenți acolo, cu tot respectul pentru riscul lor și cu venerație pentru acei puțini care nu fac embedded journalism (jurnalism care e de fapt reclamă pentru vreuna dintre tabere), sunt practic forțați de împrejurări să relateze versiunea unei tabere, altfel își pun în pericol meseria, dacă nu chiar viața.

Cazul Cristoiu

Ce s-a întâmplat cu Ion Cristoiu și canalul său de YouTube ne arată și o versiune a cenzurii fără istoric, fără ezitări. În primul rând, aici, în România, pe la capătul lumii adică, mastodonți precum Facebook, Google, Bytedance (TikTok) etc. nu au nici măcar o interfață umană. 

Au sedii, dar nu au purtători de cuvânt, nu au poziții oficiale. Te cenzurează și gata. E o încălcare flagrantă a Constituției. 

Cristoiu e acuzat că a instigat la ură doar pentru că a comentat conflictul Israel - Hamas. 

Cristoiu, ca mulți alții din presa de aiurea, mai ales cei cu oarecari înclinații spre stânga, a ținut să amintească și de culpele Israelului în istoria conflictului. 

Instigări la opinie conformă

Nu am apucat să văd tot (doar a fost cenzurat), dar îi știu poziția din alte intervenții. A urmat suspendarea și amenințarea cu ștergerea completă a contului. A fost dezinformare? Instigare la ură? Bun, să acceptăm. 

Dar, mai exact, care dintre afirmațiile sale s-au încadrat la a fi blocate? Nici măcar atât nu poți să afli de la marile companii, mai secretoase decât tribunalele secrete.

Sigur că Google are dreptul să șteargă în spațiul creat de el. Dar, în final, dacă are sau nu dreptate Cristoiu trebuie decis după legile acestei țări, de instanțe autorizate, nu unilateral. Nu?

Apoi, un canal YouTube e și ăla o formă de proprietate a ta, autor, e absolut disproporționat să vină un algoritm făcut de Google care să spună sec „ăsta e agitator” și să-ți șteargă munca de ani - cei 60.000 de abonați reprezintă și ei o muncă. 

Companiile cu puteri discreționare ar trebui să dea socoteală public de fiecare gest pe care-l fac. Sigur că poți șterge instigări la violență, chiar e obligatoriu, pentru că instigarea la violență nu este legală. În absența explicațiilor și argumentelor, instigarea principală e a celui puternic și e instigare la conformism. 

Aceleași companii n-au avut nicio problemă să vândă publicitate în timp ce vlogări imberbi făceau clickuri din postări oribile cu îndemnuri la viol, acolo nu s-au mai „autosesizat” decât foarte greu.  

Cazul Zizek

Recent, în deschiderea târgului de carte de la Frankfurt, filosoful Slavoj Zizek (Slovenia fiind țara invitat de onoare) a ținut un discurs în care în cel mai echilibrat mod posibil a spus asta: acuz Hamas pentru acțiunile anticivili, dar trebuie să ținem cont și de context. Au apărut vociferări inclusiv în sală, au apărut și milioane de înjurături globale. 

Zizek a expus și ipocrizia organizatorilor târgului care, ca să evite scandalul, au fost în stare să amâne inclusiv premierea unei scriitoare palestiniene.

Acest tip de conduită - mai bine nu spun nimic, îmi văd de-ale mele - e mai periculos decât o părere aiurea, neargumentată suficient despre războaie și conflicte. În cazul războaielor, și în cazul Ucrainei, și în cazul Israel - palestinieni, discuția ajunge la absurd pentru că se încearcă impunerea emoțiilor: trebuie să simți ce simt unele victime, dar să nu simți deloc celelalte victime. La aceasta se adaugă stilul agresiv de propagandă de război, dar și stiluri de o agresivitate fără precedent de a acuza orice adversar politic. 

Premierul Israelului, Benjamin Netanyahu și echipele sale de comunicare au dus la absurd acuzația de „antisemitism”, aplicând această etichetă oricui îi contestă lui politicile. Așa a ajuns și extrema dreaptă europeană să acuze lideri de stânga de antisemitism când tocmai ei sunt nepoții politici ai antisemitismului. 

Cât despre Netanyahu, chiar ai ce acuza: nu doar cum și-a bătut joc de statul de drept în ultimele decenii, dar și politicile față de palestinieni, care, spun mulți specialiști, inclusiv israelieni, au dus la fortificarea Hamas și abandonarea oricărei speranțe pentru ”„soluția celor două state”.

Să fii lucid înseamnă să previi noi victime

Sunt apoi lucruri de nedezbătut de care chiar trebuie să ne ferim cu toții: se tot compară morții, se compară copiii morți, mai că nu se discută ce copil mort e mai valoros, cel israelian sau cel palestinian! E de un grotesc absolut. E nevoie de context, pentru că e ușor să spui de unii că sunt „teroriști” autoradicalizați fără să le știi condițiile de viață și opresiunea de decenii care i-au adus în situația din Gaza, loc pe care unii îl numesc cel mai mare azil de refugiați. 

Să contextualizezi nu înseamnă să mânjești memoria victimelor, înseamnă că încerci acolo, în pătrățica ta, să previi apariția noilor victime.

Situația umanitară din Gaza în acest moment, sub privirile neputincioase ale ONU și cu deplinul acord al aliaților noștri, este intolerabilă, ne prăbușește toate valorile afișate în numele cărora luptă alianțele vestice. Vizitele liderilor europeni, inclusiv ale alor noștri, pentru susținerea Israelului, nu au alt sens decât de a transmite mesaje clare în situații imposibil de tranșat istoric și politic.

Versiunea necritică

Războiul a mușcat serios din puterea de expresie cetățenească. Avem nevoie de ghizi morali și ca să ne ducem la pâine, altfel vom fi cenzurați de peste tot. Această atitudine are și reversul ei, și mai mare poftă de conspirație, și mai mare dorință de răzbunare împotriva liderilor și megacompaniilor care vor din ce în ce mai mult să transmită cum trebuie să-ți exprimi părerea despre război. 

Trebuie recunoscut clar și fără echivoc că situația palestiniană este prezentată, de exemplu, în România, mai ales într-o versiune necritică, împrumutând toate elementele susținute de regimentele de comunicare ale guvernului Netanyahu. 

Așa cum necritic au fost preluate doar punctele de vedere proucrainene, fără context, fără întrebări neliniștitoare, fără nimic. Și uite că aflăm, noroc că mai e presă liberă, că prietenii lui Zelensky adună averi pe vreme de război. 

Presă de front înseamnă presă într-o singură direcție

În ritmul ăsta, războaiele altora ne vor distruge și nouă ultimele redute de exprimare liberă a opiniei. Vom arăta ca o presă „de front” deși noi, jurnaliștii, abia mai respirăm sub probleme de cenzură economică, nu de război. Nu e o surpriză, războaiele distrug prima oară tocmai crusta aceea „civilizată” care ni se părea eternă.

În final aș mai spune că opinia nu trebuie să aparțină doar specialiștilor, astea sunt aberații. Specialiștii prezintă fapte, o opinie riguros informată, mai puțin judecăți de valoare. Generic, opiniile se bat într-o arenă unde câștigă argumentul mai bun, nu violența, nu intervenția în forță. Uneori o întrebare bună poate veni de la un nespecialist, specialistul trebuie să răspundă, nu să ceară interzicerea celui dintâi. 

Din păcate, suntem în plină epocă în care, în numele „specialismului”, toată lumea trebuie să tacă.

Foto: Hepta