TRĂIRILE MALEFICE (33)

În acest spațiu, puteți citi opera lui Gheorghe Schwartz Trăirile malefice apărută la Editura Actual din Cluj-Napoca în 2022

Caria

Gough îşi uscă mustaţa cu şerveţelul. Apoi se sculă şi ieşi din restaurant. Resturi de mâncare îi rămăseseră în carie şi el plescăia, din când în când, neplăcut cu limba. În tramvai, începu să bâzâie măseaua cu scobitoarea. Dar lemnul prea subţire se rupse uşor. Deschise un ziar, însă automat căuta cu limba caria cu rămăşiţele de mâncare. Ascuns după paginile mari, încercă să se ajute cu unghia. Spre surprinderea sa, degetul îi încăpu uşor în cavitate. După care, băgă mâna până la cot. Bucăţica de carne se afla mai adânc, aşa că domnul Gough băgă şi cealaltă mână şi se aplecă imprudent asupra cariei*.

Dar tocmai atunci vatmanul frână tramvaiul. Gough îşi pierdu echilibrul şi căzu cu capul înainte în propria sa carie. Înăuntru era un miros greu şi locul era destul de strâmt, aşa că el se simţea de parcă ar fi călătorit cu tramvaiul supraaglomerat prin aerul viciat al marelui oraş. Din cauza poziţiei – căzuse cu capul în jos – avea senzaţia că percepe sângele coborându-i spre creier. Spre seară, începu să-i fie foame şi mai ales sete. Se afla în întuneric fiindcă, după ce căzuse în gaură, îşi închisese gura. Aşa că nu ştia dacă e zi sau noapte, nu ştia dacă zace în propria sa carie de o lună sau de o săptămînă. Începu să strige până ce, în sfârşit, fu auzit…

Mai întâi încercară să-l elibereze cu o scobitoare, însă îl înţepară năprasnic. Nu puteau să-i extragă nici dintele, întrucât acesta începuse să puroieze. Dar până la îmbunătăţirea situaţiei, viaţa lui Gough se afla în primejdie. Apoi, nimeni nu-şi putea lua răspunderea legală de a-l scoate pe Gough din propriul său dinte. Pentru aceasta ar fi fost nevoie de o declaraţie scrisă din partea lui Gough, iar el, de acolo unde se găsea, n-o putea da.

Gough hotărî să se bazeze numai pe forţe proprii. Cu eforturi uriaşe, reuşi să iasă de-a buşilea pe pereţii abrupţi de dentină. Dar atunci interveni neprevăzutul. Picioarele eliberate gâdilară cerul gurii şi Gough sughiţă. Torentul mare de aer îl smulse din carie şi se înghiţi. Alunecă prin trasee mai strâmte sau mai largi şi se opri în stomac.

Aici locul era mai puţin strâmt şi se putea mişca. Societatea Internaţională a Crucii Roşii îi comunică prin difuzoare puternice o hartă perfectă a interiorului unui om normal. Problema era dacă domnul Gough putea fi considerat sau nu normal. Oricum, el hotărî să nu întreprindă nimic şi să aştepte până ce se va autoelimina. Societatea Internaţională a Crucii Roşii îi atrase atenţia, prin aceleaşi difuzoare, că trebuie să se grăbească: în curând va începe digestia. Fu convocat Consiliul de Securitate O.N.U., iar specialiştii N.A.T.O. se arătată interesaţi de caz. Comitetul Helsinki protestă în numele violării drepturilor omului.

Gough nu mai avu timp să urmeze traiectele naturale. Cu briceagul, cu unghiile, cu dinţii începu să-şi croiască drum acolo unde harta îi indica grosimea cea mai mică a pereţilor stomacului. Dar parcă nu înainta destul de repede şi forţele îi scădeau mereu. Când reuşi să străpungă, în sfârşit, stomacul, o slăbiciune cumplită îl doborî şi Gough îşi pierdu cunoştinţa.

………………………………………………………………………………………………

La spital, medicul de gardă completă certificatul de deces cu diagnosticul: stomac perforat.

* Părinţi săi i-au spus de atâtea ori să stea acasă, la ţară, acolo unde aerul este mai curat, să umble cât mai mult pe jos, să nu se încreadă în vehiculele acelea nebune. Dar Gough nu i-a ascultat şi a urcat în tramvaiul care a înlesnit producerea groaznicelor întâmplări ce au urmat. Şi nici măcar nu a mai apucat să-şi imagineze cât de frumos ar fi putut sta în tot timpul acela să asculte susurul sonor al izvoarelor şi behăitul mitic (sau mioritic?) al oilor.

Adresa

“Mare rol joacă întâmplarea sau, mai bine zis, ea e totul în fiecare acţiune omenească.” – Demosthene, Olynthiae, 2, 22.

Gough mai citi o dată adresa de pe bileţel, apoi întrebă un trecător:

– Nu vă supăraţi, nu ştiţi unde vine strada Mozart?

– Strada Mozart? O luaţi înainte şi după colţ…

– Mulţumesc!

– După colţul de pe partea cealaltă, apoi pe al doilea… ia să vedem… al treilea colţ pe stânga…

– Deci traversez strada şi primul colţ pe dreapta, după care al treilea…

– Nu, domnule! N-ai înţeles… Of, Doamne, cum să-l fac să priceapă?

– Dar am înţeles foarte bine…

– N-ai înţeles nimic!

Finch ţipase şi în dreptul lor se opri un domn mai în vârstă, cu o mapă elegantă sub braţ.

– Care-i necazul?

– Ia spune, îl întrebă Finch pe Gough, de fapt, ce cauţi dumneata pe strada Beethoven?

– Vrea să ajungă pe strada Beethoven? Dar de ce, mă rog, se interesă o femeie grasă şi cam vulgară.

– Pentru că… Dar eu căutam strada Mozart!

– De ce?

– Pentru că… pentru că îmi place muzica, încercă să glumească Gough.

– Încercaţi pe strada Tom Jones, îl sfătui un elev pistruiat.

– Fugi de aici, strada Tom Jones nici nu există, obraznicule! Ce tineret! Mă mir de ce mai iau dascălii salar, se lamentă domnul cel distins, cel cu servieta elegantă sub braţ.

– Să lămurim lucrurile, spuse sergentul cu autoritate. Unde vrei dumneata să mergi?

– Pe strada Mozart.

– Minte! Întreabă-l, domnule poliţai, dacă ştie măcar unde e strada Mozart!

– Unde e strada Mozart?

– Păi, tocmai asta am întrebat… tocmai…

– Aici eu întreb! Deci susţii că vrei să mergi într-un loc pe care nici nu-l cunoşti?

– O! De câte ori nu mergem într-un viitor necunoscut, replică avocatul apărării.

– Mă opun, strigă procurorul.

În sală, o doamnă din asistenţă îi explică vecinei:

– E spion austro-ungar!

– Dar Austro-Ungaria nici nu mai există!

– Şi ce?! Mă înveţi dumneata pe mine?

– Se trage din Nero, hotărî cealaltă după o matură chibzuinţă.

– Şi cu trenul jefuit cum rămâne? se interesă reprezentantul presei. Pentru banii furaţi de ce nu-l trageţi la răspundere?

– Cu strada asta Mozart este ceva suspect, trebui să admită judecătorul.

(Revista conservatorului de muzică LIRA protestă energic. La reprezentaţia cu “Nunta lui Figaro” au fost bătute trei plasatoare şi o solistă.)

– Să recapitulăm, mai zise judecătorul.

Iar ziarele se lamentau pe titluri de o şchioapă: “Poluarea oceanelor creşte pe zi ce trece.”

Aşa că au trebuit să-l condamne pe Gough la moarte.

Înainte de execuţie, a venit un înalt funcţionar în celula condamnatului, garantându-i graţierea şi chiar o frumoasă recompensă. Pentru asta, Gough ar fi trebuit să-i divulge doar numele celor mai importanţi conducători ai reţelei de spionaj economic.

Primele dubii în legătură cu vinovăţia lui Gough au apărut peste doi ani. Încetul cu încetul se dezgropă tot cazul. Ziarele făcură vâlvă, iar Metro Goldwyn Mayer turnă un film. O sectă religioasă îl declară mucenic. Conservatorul, care-i purta, mai nou, numele, institui o bursă pentru studierea vieţii lui Gough.

Peste alte câteva zeci de ani s-a descoperit că acel Gough n-a fost decât un descendent direct al lui Mozart. Un savant norvegian a reuşit să dovedească mai mult: nepotul lui Mozart, Gough a fost nepotul lui Mozart! După alte zeci de ani, s-a demonstrat – cu probe zdrobitoare! – că Gough a fost un fiu nelegitim al marelui Amadeus. Apoi s-a pus punctul pe i: Gough n-a fost altcineva decât Mozart însuşi şi, în după-amiaza aceea nefastă, n-a intenţionat decât să meargă acasă. Şi Mozart cine a fost? Nu se ştie. N-are importanţă.

Într-o zi, verificându-şi o adresă din carneţel, Mozart îl opri pe Finch:

– Nu vă supăraţi, nu ştiţi unde vine strada Gough?

– Ia să vedem… zise Finch, scărpinându-se în cap într-un mod foarte ciudat, chiar transcendental, s-ar putea spune.

Istoria în Oglinda lui Mabaratu, Regele Deșertului

1. Poate tocmai fiindcă pare atât de incredibilă, întâmplarea aceasta, în diversele ei variante, a fost localizată atât de diferit în timp și spațiu. Povestea este anunțată de fiecare dată de Trâmbițele Apocalipsei.

Obiectul „oglindă”, care nu prea are sinonime în limba cultă, reprezintă un simbol pe cât de des folosit, pe atât de contradictoriu prin sensurile primite. În viața cotidiană, trecem adesea pe lângă numeroase oglinzi fără să ne gândim la un simbol sau altul, tratând oglinzile ca pe niște simple obiecte de mobilier sau ca pe niște ustensile menite scopurilor practice pentru care le-am achiziționat. Cine se întreabă când se piaptănă în fața oglinzii din baie despre ce a spus Pytagora, Platon sau Arhimede în legătură cu însușirile secrete ale acelui obiect? Nici ghicitorii, nici șamanii, nici preoții care folosesc oglinda în divinație nu sunt preocupați în acțiunea lor de aserțiunile înțelepților, nici fizicienii care se folosesc de puterea oglinzilor pentru aplicații concrete nu sunt preocupați de literatura filosofică, interesându-i din moștenirea lui Arhimede mai degrabă taina „focului grecesc”, iar poeții… poeții rămân poeți, așa că sunt preocupați de metafore. Chiar și dicționarele de simboluri nu sunt interesate decât de sensurile pe care le ia oglinda în credințele diferitelor popoare. Câtă lume este preocupată de toate acestea, atunci când, așa cum am spus, trece pe lângă o oglindă sau chiar se oprește în fața ei în scopul unei activități imediate? Așa că e de mirare ciudata și aparent incredibila întâmplare a uneia dintre numeroasele legende unde oglinda joacă rolul principal.

Noi alegând, de data asta, „Istoria Oglinzii lui Mabaratu, Regele Deșertului”, suntem pregătiți să suportăm acuzațiile binemeritate pentru numeroasele anacronisme și localizări ilogice. Singura noastră apărare ar fi că legenda a supraviețuit vreme de milenii, precum și geografia însăși s-a modificat între timp. Iar migrațiile oamenilor, chiar și cele ale unor populații întregi, au dus povestea dintr-o țară într-alta, dintr-un continent într-altul. De aceea, astăzi este imposibil de afirmat cu certitudine de unde se trage „Istoria Oglinzii lui Mabaratu, Regele Deșertului”, mai ales că până și Mabaratu însuși nu mai poate fi atestat cu certitudine, uneori el apărând sub alt nume și fiind și cazuri când este asimilat altor personaje. Oricum, uvertura poveștii este întotdeauna legată de „sfârșitul iminent al lumii”. Însă textele despre Apocalipsă diferă de la credință la credință în funcție de nivelul de cunoaștere al epocii ori de butaforia locurilor. La un moment dat, până și Mabaratu este înlocuit cu un străbun celebru. Majorității celor ce au trăit cumplita experiență, precum și pentru martorii implicați, numele Regelui Deșertului le-a rămas total străin. Și, totuși, cu el începe „Istoria Oglinzii” așa cum s-a transmis ulterior.

Următoarea întrebare legitimă ar fi: de unde poate fi atât de convins cineva că legenda aceasta pornește într-adevăr de la Mabaratu, cine îi dă dreptul a postula că legenda nu are și una (ori mai multe) variante și mai timpurii? Întrebare legitimă întrucât spaima față de sfârșitul lumii îl împovărează pe om exact de când a început să fie om, de când, văzând apropiați murind, a conștientizat că nici el nu va trăi veșnic. Înțelegând că și el va dispărea, suferă în primul rând pentru că va fi obligat să se despartă de cei dragi, de obiectele și de tabieturile sale. Mai simplu este să-și imagineze că odată cu el va dispărea tot universul. Apocalipsa personală și apocalipsa lumii i s-au cuibărit definitiv în subconștient.

Mabaratu a domnit cu aproximativ două mii cinci sute de ani înainte de Hristos. Despre el aflăm din hieroglifele descifrate de pe o stelă funerară dezgropată în 1938 de către expediția internațională de sub conducerea profesorului Rubin H. Daumm. Textul, surprinzător de bine conservat, după ce au fost completate cele doar câteva lacune, a lăsat să fie citite 839 (opt sute treizeci și nouă) de cuvinte. Prima ciudățenie a apărut odată cu observația lui Iuri Afanasevici Kuznețov: ceea ce a publicat profesorul Daumm nu reprezintă decât o variantă lesne comparabilă cu o legendă apărută într-un almanah tipărit în Siberia anului 1867. Lucrurile nu ar fi fost interesante pentru publicul larg, dacă autorul rus, folclorist, nici măcar istoric, nu l-ar fi acuzat pe profesorul Daumm că ar fi folosit materialul din cartea apărută în Orientul Îndepărtat rusesc, tipărit la Magadan Oblast de la Marea Ohotsk. Kuznețov a sugerat că locul fiind plasat atât de periferic pe harta lumii, iar almanahul având doar o circulație locală, Daumm putea fi aproape sigur că plastografierea nu va fi nicicând descoperită. Deci plastografiere!

Dar acesta a fost doar primul act dintr-un scandal mult mai mare. Inițial, profesorul Daumm a publicat și imagini cu stela găsită în nisip și a emis ipoteza că legenda ar fi putut veni din Alaska prin strâmtoarea Bering. Însă a intervenit și un cercetător de la un muzeu din Juneau (Alaska), certificând că într-adevăr un roman de aventuri al unui anume John Stabs conține și o legendă cu același conținut. Cu același conținut transpus în scris cu aproape aceleași cuvinte. Deci din nou plastografiere!

Făcându-se publicitate procesului intentat de Kuznețov lui Daumm, au apărut, rând pe rând, din diferite locuri de pe pământ, și alte voci care au prezentat variante ale narațiunii în cauză. Ceea ce diferea nu era intriga, ci localizarea și, mai ales, datarea așteptatului debut al Apocalipsei. Dar tema, reprezentând o sămânță garantată de scandal – întrucât profesorul Daumm nu a fost oricine – media a preluat subiectul și i-a dat o amploare depășind cu mult interesul cercurilor științifice.

Pentru că legenda a câștigat notorietate mai ales după procesul Kuznețov vs. Daumm, adică după ce a fost publicat textul de pe stela funerară a lui Mabaratu, vom păstra drept nume generic „Istoria Oglinzii lui Mabarutu, Regele Deșertului”. De ce „Istoria Oglinzii” va reieși din conținutul narațiunii mitului, așa cum apare el cu mici deosebiri în toate cele nouă variante cunoscute și alăturate celei anunțate în anii `40 ai secolului XX d. Hr. (După descoperirea profesorului Rubin H. Daumm, interesul publicului larg – și nu numai al lui – a fost acaparat în mod covârșitor, așa cum era și firesc, de evenimentele războiului¹, altfel nefiind exclus să mai fi apărut și alte variante ale legendei de te miri unde.