TRĂIRILE MALEFICE (34)

În acest spațiu, puteți citi opera lui Gheorghe Schwartz Trăirile malefice apărută la Editura Actual din Cluj-Napoca în 2022

2. Drept preliminarii, considerăm necesare câteva precizări:

În decursul timpului, „Semnele sigure” ale sosirii Apocalipsei au fost eclipsele totale de soare, cutremurele, erupțile vulcanice, vijeliile puternice, precum și pandemiile. Pentru ca să fie asimilate începutului Sfârșitului Lumii, era necesar ca pagubele să fie cât mai mari, să afecteze populații întregi și/sau evenimentul să dureze peste limita de suportabilitate. Dacă necazurile au venit la o dată deja aproximată cu ani înainte de un proroc, convingerea că tocmai se împlinește catastrofa anunțată era și mai puternică și se transmitea cu ușurință la nivelul unor mase tot mai mari de oameni. Așa s-a întâmplat, de pildă, în anul 1000 din era modernă, când oamenii au renunțat la bunuri, fiind convinși că foarte curând n-o să mai aibă nevoie de ele. Apocalipsa „a fost prevestită” și de pandemii, în special de dezastrele cauzate de ciumă și holeră, cum în perioade mai apropiate de epoca modernă au fost Marea Ciumă din Florența în anul 1338 – când s-a prăpădit jumătate din populația cetății – sau epidemia de ciumă bubonică, ultima care a lovit în 1665/1666 Londra – vezi iarăși „blestemul lui 666”! – când au murit un sfert din locuitorii orașului. Desigur, exemplele pot continua. Dar catastrofa cea mai cumplită pare a fi avut loc în anul 536 d. Hr., când o erupție mult mai mare ca de obicei a întunecat emisfera nordică prin cantitatea enormă de cenușă, urmată de o recoltă distrusă, de foamete și de „ciuma lui Justinian”. Erau lovituri năprasnice, venite aproape simultan asupra unor populații incapabile să se apere. (De pildă, la Londra, au fost omorâți câinii și pisicile, animalele suspectate că ar fi vinovate de răspândirea bolii, iar efectul a fost că s-au înmulțit șobolanii…) Acestea sunt date cunoscute, după ce au fost numeroase comunități care au luptat cu pandemia sacrificând ritual nu animale, ci oameni.

Mabaratu, Regele Deșertului, este unul dintre primele personaje atestate. Lăsând la o parte stela funerară descoperită în anul 1938 d. Hr., avem la dispoziție și alte mărturii, chiar dacă nu contemporane lui. (Poate că sursele de pe vremea lui Mabaratu n-au fost încă scoase la iveală, dar pe viitor, cine știe…) În schimb, Regele Deșertului este citat în două inscripții egiptene¹, iar, mai târziu Mabaratu este asimilat unei zeități venerate de triburi din Africa Ecuatorială și …de către populații ale civilizației maori.

3. Dar iată povestea de 839 de cuvinte inscripționată pe stela funerară dezgropată de profesorul Daumm, după ce piatra a stat acoperită de nisip vreme de aproape cinci milenii²:

„[?]…oglinda. Regele Mabaratu avea obiceiul de a nu sta pe loc mai mult de două zile, iar sclavii ce-l însoțeau cărau întotdeauna cele trebuincioase stăpânului. Caravana nu era niciodată mai mică de o sută și un animal de povară și o sută și un animal pentru luptă. Duceau merinde și apă pentru băut și pentru spălat, haine și așternuturi, ulcioarele cu băuturi și [?], precum desigur și oglinzile. Hetairele și celelalte femei își cărau singure instrumentele, podoabele și [parfumurile și alifiile]. La fel și oștenii și eunucii. Mabaratu [fiind și Mare Preot] era însoțit și de alți preoți și aceia aveau voie să li se ducă bagajele de către un sclav pentru fiecare preot. Când au ajuns în oaza Reou, Regele Mabaratu, după ce a binecuvântat locul, iar sclavii au instalat corturile și după ce au mâncat de cină și au luat cu toții, în afară de străji și de unele [anumite femei], ierburile de somn, după ce au mulțumit zeilor pentru ce a fost, ce este și ce va fi, indiferent de ce va fi, El [regele] a poruncit ca toți să se culce și să doarmă și a pus străjile să-i verifice pe toți dacă au executat porunca și au adormit. Și doar o soție pe care a ales-o din timp a avut voie să nu doarmă și să stea până ce o va chema în Cortul cel Mare. Și tot în Cortul cel Mare, în fiecare colț, a așezat, ca de fiecare dată, câte un om de pază și câte două hetaire care cântau în surdină, una la [?], iar cealaltă la ceteră.

Când la Înțeleptul Rege a venit șeful străjerilor și l-a asigurat că toți cei care trebuie să doarmă au adormit ca să fie în deplinătatea puterilor în ziua care va urma, că animalele au fost hrănite, că paznicii sunt cu toții unde trebuie să fie și că soția aleasă pentru noaptea aceea așteaptă în fața Marelui Cort, șeful străjilor s-a închinat după obicei și a plecat.

Marele Cort avea partea de sus transparentă din [?], astfel încât parcă nici nu era și nimic, nici nisip și nicio pasăre, nu putea să stea acolo. Regele a pus el însuși pe jos, pe un covoraș din trestie chiar sub acea [fereastră] oglinda. Apoi a îngenuncheat lângă ea și a privit în luciul în care se reflecta cerul. Și, deși afară bolta se întunecase, în oglindă intra un cer senin, luminos. În cort nu se auzeau decât melodiile abia perceptibile din instrumentele celor două femei, precum și un bolborosit la fel de stins din gura Înțeleptului Rege. În cele patru colțuri ale cortului, străjerii stăteau muți și doar din când în când, fiecare, pe rând, lovea ușor cu toiagul în pământ, semn că e la datorie și nu a ațipit. Din gura celor două amfore înalte se revărsa un parfum dulce-amărui ce răcorea aerul.

După un timp fără timp și după ce oștenii din cele patru colțuri au lovit deja de patru ori cu toiagul de pământ ca să arate că sunt treji la datorie, în calitate de Mare Preot, Mabaratu încetă să mai bolborosească și se aplecă tot mai mult peste oglindă până ce se întinse cu totul peste [oglindă]. Străjerii din cele patru colțuri și hetairele, care trebuiau să privească doar înainte, îl vedeau pe Rege intrând în oglindă și oglinda ridicându-i imaginea până la [fereastra] de sus și, trecând prin ea, cerul îl înghiți. Deși au mai văzut acest spectacol și s-au așteptat să-l vadă iarăși, se îngroziră ca de prima oară. Doar urma Regelui mai pâlpâia în înălțimi. În lipsa lui Mabaratu, în cort se făcu frig și întuneric. Precum afară.

În oaza Reou trăiau opt arbori și Marele Cort, ca să nu-l poată lua vânturile deșertului, fusese fixat de toți ce-i opt copaci cu frânghiile lungi împletite din vreme din fibrele de la cojile nucilor de cocos. Când se întâmpla ca Regele să dispară în înălțimi, cei patru străjeri și cele două hetaire aveau voie să privească doar spre oglinda cea mare și să nu-și ridice ochii în urma lui Mabaratu. Și ei nu priveau decât spre oglinda cea mare unde aveau voie să se uite, fiindcă dacă greșea unul dintre ei, ceilalți l-ar spune și ar fi pedepsit cu moartea. Și vedeau în oglinda cea mare cerul oglindit în pământ și pământul oglindit în cer și cum e sus este și jos și cum e jos este și sus. Așa că se vedeau și pe ei înșiși în Cortul cel Mare dintre cei opt copaci din oaza Reou și în cer unde Cortul cel Mare era fixat de opt copaci ca să nu-l poată lua vânturile deșertului. Și tocmai atunci Zibelthiurdos³, zeul furtunii, a început să ragă, iar arborii de care era prins Cortul cel Mare se clătinau tot mai tare. Și Mabaratu le-a spus ce se va întâmpla dacă se va prăbuși un copac și ce se va întâmpla dacă se va prăbuși un altul. Căci [martorii scenei] au mai văzut și altădată cum a plecat Regele din oglindă la cer și [Regele] le-a spus de parcă ar fi vorbit cu sine însuși, așa că ei n-aveau voie să spună la alții. Iar după fiecare asemenea sperietură, fără să spună ei nimic, înțelegeau și ceilalți și se îngrozeau și ei [ceilalți]. Pe urmă, după ce vijelia a trecut și copacii au rezistat, Regele revenea în oglindă și din oglindă în Cortul cel Mare. Atunci o chema înăuntru pe soția aleasă pentru noaptea aceea, iar străjerii și hetairele priveau țintă spre oglindă.

Regele Mabaratu avea obiceiul de a nu sta pe loc mai mult de două zile. Când erau toți gata de plecare, mai privea o dată în oglindă și le arăta cu mâna întinsă încotro vor călători. Așa au străbătut deșertul de la o oază la alta și deșertul părea același peste tot. Cum să știi încotro s-o iei când deșertul pare același peste tot? Odată, unul dintre preoți a îndrăznit să întrebe „Ce rost are să ne tot mutăm de la o oază la alta cu întreg [calabalâcul după noi], când deșertul pare același peste tot?” În loc de răspuns, Mabaratu i-a poruncit să rămână pe loc în oaza unde a pus preotul întrebarea, iar caravana a plecat în direcția pe care a arătat-o cu mâna întinsă Regele. Caravana a plecat și preotul acela a rămas singur în oaza unde a pus întrebarea și a rămas acolo până și-a pierdut mințile și a murit. Regele Mabaratu l-a urmărit de departe, înclinând oglinda în așa fel că a putut vedea, de unde se afla, și locul acela.

Pe urmă s-a întâmplat ce a trebuit să se întâmple. În marșul său, Regele Mabaratu a ajuns cu oamenii săi în oaza care azi se numește Klosos. În oaza Klosos au adăstat pe o palmă de verdeață lângă un izvor și opt copaci. Acolo [regele] după ce a intrat în oglindă și s-a ridicat în înălțimi a ajuns într-o oază aflată pe o palmă de verdeață lângă un izvor și opt copaci. Și din nou zeul furtunii a iscat o furtună, dar nu o furtună ca aceea din oaza Reou, ci una și mai mare. Martorii oculari au văzut în oglindă ce se petrecea în cer și au știut ce se va întâmpla pe pământ. Și l-au văzut pe Mabaratu în mijlocul unor ființe și l-au văzut și în deșertul de jos în mijlocul oamenilor săi. Când vântul năprasnic a smuls unul dintre cei opt copaci din înalturi, cât p-aici să desprindă și Cortul cel Mare. În noaptea aceea, soția aleasă, care aștepta afară, n-a mai fost chemată înăuntru. Pe urmă au simțit smucitura și de pe pământ, iar când au plecat a doua zi au recunoscut ce au văzut când regele a fost din oglindă în cer.

Un preot pe nume Qiuba s-a tot uitat cu coada ochiului la oglinda cea mare a Regelui. Regele l-a văzut și l-a lăsat să privească în oglindă, dar preotul pe care-l chema Qiuba nu s-a văzut în oglindă decât doar pe sine. Era ca și cum s-ar fi văzut într-o găleată cu apă curată. Și i-a dat voie să le spună și celorlalți că nu s-a văzut în oglindă decât pe sine.

Într-altă zi, Mabaratu a poruncit să-i fie adusă în Cortul cel Mare și o a doua oglindă și a așezat-o într-un anume loc și nu altundeva. Oamenii au crezut că duc mereu după ei mai multe oglinzi pentru că dacă – ferit-au zeii! – s-ar sparge una, să aibă Regele cu ce s-o înlocuiască. Dar Regele a pus în așa fel cea de a doua oglindă și nu altfel, astfel încât să se poată vedea în ea privind în prima oglindă. Iar seara, când afară s-a lăsat întunericul, însă nu și în oglindă, îl văzură pe Rege intrând în oglindă și oglinda ridicându-i imaginea până la [fereastra] de sus și, trecând prin ea, cerul îl înghiți. Deși au mai văzut acest spectacol și s-au așteptat să-l vadă iarăși, se îngroziră ca de prima oară. Doar urma regelui mai pâlpâia în înălțimi. Și abia în lipsa lui Mabaratu, în cort se făcu frig și întuneric. Precum afară. Și-l văzură pe Rege în oglinda de sub fereastra de sus și-l văzură pe Rege și în cealaltă oglindă, acolo unde a așezat-o Regele. Iar în înălțimi, Mabaratu era iarăși într-o oază în deșert – o palmă de verdeață lângă un izvor și opt copaci. Iar când în oaza aceea, ca și în cea de pe pământ, zeul a pornit iarăși o furtună, vântul năprasnic a smuls doi dintre cei opt copaci de care era fixat Cortul cel Mare din înalturi ca și de pe pământ. Cortul cel Mare s-a scuturat în toate părțile și cei patru străjeri și cele două hetaire s-au scuturat pe pământ. Dar Cortul cel Mare n-a fost luat de vijelie nici în înalturi și nici pe pământ. Iar cei patru străjeri și cele două hetaire au văzut și în cea de a doua oglindă, acolo unde a așezat-o Regele și nu altundeva, oglindindu-se în oglinda cea mare o altă oază și Mabaratu era și acolo într-un Cort Mare fixat cu frânghii împletite din scoarța nucilor de cocos. În oaza din oglinda din oglindă, acea mare furtună a rupt trei copaci și au rămas numai cinci și Cortul cel Mare abia de se mai ținea să nu-l ia vântul. Și cei patru străjeri și cele două hetaire din Cortul cel Mare de pe pământ n-au mai putut sta în picioare și cutremurul i-a aruncat în toate părțile. Înăuntru se făcu frig tare și deși [martorii scenei] au mai văzut și altădată cum a plecat regele din oglindă în cer, s-au îngrozit și mai tare. Pe urmă, după ce vijelia a adormit și copacii au rezistat, Regele a revenit în a doua oglindă și de acolo în prima oglindă și din oglindă în Cortul cel Mare. Atunci a chemat-o înăuntru pe soția aleasă pentru noaptea aceea, iar străjerii și hetairele priveau țintă la oglindă. Și fără să spună ei nimic, înțelegeau și ceilalți și se îngrozeau și ei [ceilalți].

Iar după un timp fără timp, Regele Mabaratu a poruncit să-i mai fie adusă și o a treia oglindă și a aranjat-o el însuși într-un loc și nu într-alt loc, iar seara, când în deșert s-a făcut întuneric și aerul aproape că a înghețat, a intrat în oglinda cea mare și de acolo în cea de a doua oglindă și de acolo în cea de a treia oglindă și a plecat iar în cer. Și cei patru străjeri și cele două hetaire l-au văzut în oaza din cer ca și în oaza de pe pământ și de acolo prin a doua oglindă în cea de a doua oază asemenea celei de pe pământ și prin a treia oglindă, a treia oază ca și cea de pe pământ. Și Mabaratu a așteptat acolo, în toate acele locuri, vijelia care a smuls în a treia oază trei copaci de care era fixat acolo Cortul cel Mare și în a doua oază unde vijelia a smuls doi copaci dintre cei de care era fixat Cortul cel Mare și din prima oază din înalturi de unde vântul a prăbușit un copac de care era Cortul cel Mare fixat cu frânghii împletite din scoarța nucilor de cocos. Pe urmă, după ce vijelia a adormit și copacii rămași au rezistat, Regele a revenit în a doua oglindă și de acolo în prima oglindă și din oglindă în Cortul cel Mare. Atunci o chemă înăuntru pe soția aleasă pentru noaptea aceea, iar străjerii și hetairele priveau țintă la oglindă. Și fără să spună ei nimic, înțelegeau și ceilalți și se îngrozeau și ei [ceilalți].

Când a poruncit Mabaratu, Regele Deșertului, să-i fie aduse pe rând și celelalte oglinzi, până la cea de a opta oglindă, și le-a așezat cum numai el a știut și altcineva nu, cei patru străjeri și cele două hetaire care au avut voie să privească în oglinda de sub [fereastra] de sus, au văzut cum Regele trecând dintr-o oglindă în alta și tot ce era jos și fiecare lucru îl urma. Și pe măsură ce ajungea în fiecare oglindă, vijelia era mai grozavă. Iar în cea de a opta oază s-a stârnit pe lângă vijelie și un potop din nisipurile deșertului și un cutremur. În cea de a opta oglindă, oaza, și copacii, și Cortul cel Mare, și tot pământul a dispărut. În timpul acela, în cea de a șaptea oglindă cei patru străjeri și cele două hetaire au văzut prin celelalte oglinzi că în cea de a șaptea oglindă s-a lăsat o ceață deasă. Dacă se mai putea distinge ceva, acel ceva nu se mai putea distinge decât prin cea de a șasea oglindă.

Când Mabaratu, Regele Deșertului, a revenit în Cortul cel Mare de pe pământ le-a spus celor patru străjeri și celor două hetaire că lumea se apropie deocamdată de ce se vede în oglinda de sub [fereastra] de sus, dar și ce au văzut prin celelalte oglinzi va urma negreșit. Și le-a spus că va fi pedepsit cu moartea cel ce va vorbi despre toate ce le-au văzut. Însă fără să spună ei nimic, înțelegeau și ceilalți și se îngrozeau și [ceilalți]. Deocamdată, aerul a devenit din nou plăcut în Cortul cel Mare și Regele porunci s-o cheme înăuntru pe soția aleasă pentru noaptea aceea, iar străjerii și hetairele priveau țintă la oglindă.

Iar ceea ce a spus atunci Mabaratu s-a îndeplinit până la a treia oglindă și au fost smulși copacii de acolo și Cortul cel Mare de acolo abia de se mai ținea. Și vremea de pe pământ s-a schimbat și tot mai des se întuneca soarele. Atunci au năvălit [?] și au spart toate oglinzile, în afară de oglinda de sub [fereastra] de sus. Oștenii din cele patru colțuri i-au prins pe năvălitori și aceia au spus că au spart oglinzile în speranța de a opri Sfârșitul lumii. Sfârșitul lumii nu se poate opri, ci doar amâna, a spus Înțeleptul Rege și a pus să fie uciși [năvălitorii].

Și într-o zi, după un timp fără timp și după ce oștenii din cele patru colțuri au lovit deja de patru ori cu toiagul de pământ ca să arate că sunt treji la datorie, în calitate de Mare Preot, Mabaratu încetă să mai bolborosească și se aplecă tot mai mult peste oglinda rămasă până ce se întinse cu totul peste [oglindă]. Străjerii din cele patru colțuri și hetairele, care trebuiau să privească doar înainte, îl vedeau pe Rege intrând în oglindă și oglinda ridicându-i imaginea până la [fereastra] de sus și, trecând prin ea, cerul îl înghiți. Deși au mai văzut acest spectacol și s-au așteptat să-l vadă iarăși, se îngroziră ca de prima oară. Doar urma regelui mai pâlpâia în înălțimi. În lipsa lui Mabaratu, în cort se făcu frig și întuneric. Precum afară. Iar el, Înțeleptul Rege, nu s-a mai întors. Așa că nici cei patru străjeri, nici cele două hetaire și nici ceilalți oameni n-au mai știut când va fi luat de furtună și Cortul cel Mare din următoarea oglindă [dintre cele sparte], dar știau toți ce urmează. Și s-au îngrozit.

Mabaratu nu s-a mai întors decât după patru generații îngrozite, odată cu catastrofa așteptată. Și, ca și pe vremea marelui potop, n-au murit toți oamenii și toate animalele. și mai există o speranță: Înțeleptul Rege a pus iarăși oglinzi în așa fel ca fiecare să le cuprindă pe toate celelalte și pe ea însăși, așa că lumea se vede pe [ea însăși] în nenumărate imgini. Și se va vedea, le-a spus, până ce vor veni iarăși [?] și va ajunge să spargă și o singură oglindă: atunci una nu va mai fi să le cuprindă pe toate și printre cioburile ei se vor scurge în hău pământurile, apele, animalele și oamenii. Și timpul.”

1. 1. 4. Așa ar fi grăit Mabaratu, Regele Deșertului și așa se termină și celelalte legende: și cea descoperită de profesorul Rubin H. Daumm pe o stelă funerară veche de cinci milenii, și cea amintită de Iuri Afanasevici Kuznețov, și cea pomenită de John Stabs, și în cele nouă variante cunoscute. Doar cine au fost năvălitorii care au spart oglinzile Înțeleptului Rege nu este precizat niciunde, așa că nu se știe nici de unde ar putea veni pericolul de a fi spartă și o singură oglindă și vântul pătrunzând pe acolo, planeta se va înclina și nu va mai fi cum să se cuprindă oglinzile toate între ele, toate într-una. Iar printre cioburile chiar și ale unei singure oglinzi sparte se vor scurge în hău pământurile, apele, animalele și oamenii. Și timpul.