Turcia ca aliat indispensabil. De ce NATO și UE sunt nevoite să accepte fără condiții toanele „sultanului” Erdogan

Pentru majoritatea românilor, Marea Neagră e acea fâșie de litoral autohton unde-și petrec vacanțele cei înstăriți (pentru că serviciile, proaste, sunt cu precădere scumpe, sub pretextul unui sezon estival scurt), dar și cei care se simt „patrioți” atunci când se bronzează pe plaje murdare, cu boxele bubuind a manele. Dincolo de acest aspect turistic, bătrânul Pont Euxin rămâne un epicentru geopolitic de mare sensibilitate.

Sub raport militar, Marea Neagră e împărțită mai ales între flota rusă și cea turcă, singurele puteri navale semnificative. Cei doi rivali istorici se împacă destul de bine de când Putin și Erdogan conduc cu mână de fier două societăți definite printr-un vast deficit democratic și pretenții neoimperiale mai mult sau mai puțin realiste. 

Cu decenii în urmă a fost creată Organizația Cooperării Economice a Mării Negre (OCEMN), care grupează statele fondatoare (Albania, Armenia, Azerbaidjan, Bulgaria, Georgia, Grecia, Republica Moldova, Federația Rusă, Turcia, Ucraina) și o sumedenie de observatori, incluzând Comisia Europeană. Carta OCEMN (ca document fondator) a fost simbolic semnată la Yalta (1 mai 1999), vădind intenția participanților de a surmonta lunga dezbinare europeană izvorâtă tot acolo, cu prilejul Conferinței Aliate din februarie 1945. 

Deși OCEMN și-a asumat proiecte sectoriale ambițioase – de pildă, construcția unei autostrăzi-inel, care să facă turul costier al statelor riverane – organizația cu sediul la Istanbul s-a dovedit incapabilă să transforme ereditatea istorică polemică a zonei într-o eră de renaștere comună. Principala piedică a fost generată de extinderea NATO (Turcia era de mult membru, ei adăugându-i-se România și Bulgaria), dar mai ales de evidența că puterile maritime conduse de la Moscova și Ankara n-au abandonat ambițiile hegemonice și au ratat democratizarea efectivă (nonapartenența la UE rămâne proba cea mai vizibilă a stagnării lor în regimuri autocratice, incompatibile cu valorile euro-americane). 

Între timp, războiul Rusiei contra Ucrainei a îngropat definitiv OCEMN, rămasă ca o cochilie goală la malul unei Mări Negre remilitarizate, unde minele marine rusești plutesc în voie, periclitând zilnic traficul naval cât de cât normal. În vreme ce flota rusă grupată la Sevastopol e deja decimată de armata ucraineană, Turcia continuă să folosească faimoasa Convenție de la Montreux (1936) – care-i asigură controlul strâmtorilor Bosfor și Dardanele – ca pe un instrument politico-juridic de blocaj. Articolul 19 din amintitul document prevede că „în vreme de război, dacă Turcia nu e parte din conflict, navele de război ale puterilor beligerante nu au voie să străbată strâmtorile” (cu excepția cazului în care revin în porturile lor de apartenență). 

Cel mai recent exemplu e decizia Ankarei de a nu permite celor două deminoare livrate Ucrainei de către Marea Britanie accesul în Marea Neagră. Avem de-a face cu o nouă ilustrare a jocului ambiguu practicat de Turcia în cei doi ani de la începerea agresiunii rusești asupra Ucrainei. Pe de o parte, Erdogan a livrat Ucrainei temutele drone Bayraktar. Pe de alta, prin oprirea celor două deminoare britanice, tot el împiedică exportul cerealelor ucrainene în condiții de siguranță. De vreme ce acordul ruso-ucrainean privind exportul cerealier, nășit la Ankara, a încetat în iulie 2023 (prin denunțarea lui de către Moscova), decizia „sultanului” e o veste proastă pentru Kiev. 

Formal, argumentul Ankarei e solid: nici navele militare rusești n-au voie să pătrundă prin Bosfor în Mediterana, pentru a prelungi amestecul lui Putin în conflictul sirian, iar deminoarele britanice ar fi avut o misiune nonrăzboinică numai după un eventual armistițiu ruso-ucrainean. Navele britanice de 600 de tone (construite în 1998 și respectiv 2001) fuseseră scoase din serviciul activ și cumpărate de Ucraina înainte de invazia rusă din februarie 2022. Achiziționarea lor făcea parte dintr-o „Coaliție pentru capacități maritime” (Maritime Capability Coalition) prin care englezii și norvegienii căutau să consolideze mica flotă militară ucraineană. Iată că aplicarea rigidă de către Turcia a Convenției de la Montreux a pus capac respectivului program. 

Va trebui, desigur, să ne acomodăm cu geometria variabilă a tacticilor neootomane. Când a fost vorba de extinderea NATO, Erdogan a tergiversat ratificarea admiterii Suediei în parlamentul de la Ankara, fără să meargă până în pânzele albe. Episodul deminoarelor face parte din același scenariu capricios, pe care atât NATO, cât și UE (așadar și România, ca stat vecin) sunt obligate să-l accepte, dată fiind importanța strategică de prim ordin a Turciei pentru ambele organizații. 

foto: Hepta