Un cod pierdut (o filă din prietenia Nichita Stănescu – Gheorghe Tomozei)

Cu imaginea pe care ne-a lăsat-o, să recunoaștem, de neuitat, de excepție, aceea de bonhomme atins de geniu, generos, bun conviv, botezând cu vorbă bună zeci dacă nu chiar sute de autori ( care deveneau brusc încrezători, fericiți, histrioni, unii plini de ei, alții decorați abundent cu speranțe, unii sorțiți eșecului definitiv, alții anonimi cu desăvârșire, alții în rândul unu de pluton), cu acel histrionism aureolat de semne, de noduri, inaugurat de cele 11 elegii, Nichita Stănescu frecventa cu decență un anume cod al onoarei.
Cod abandonat de altfel în majoritate, de lumea literară de azi.

Dramoleta poeziilor publicate de dumnealui de două ori ( eroare? deliberat / cine știe…) n-ar fi zguduit pe nimeni dacă s-ar fi petrecut azi. In Lumea Nouă a lui Breaking News care lovește galben și superrepetitiv.
Codul s-a piedut, s-a irosit în timp, odată cu acel simț de respect în branșa autorilor, la fel cum respectarea cuvântului dat. Să fii om de cuvânt a ajuns pentru unii de azi o desuetudine.

Așadar întâmplarea înfățișată e asta: Redactor șef fiind la Revista culturală Argeș care apărea la Pitești, Gheorghe Tomozei primește un grupaj de versuri de la genialul Nichita Stanescu, prietenul său bun. Aflat în măreață ascensiune la clipa aceea.
Dintr-o încurcătură, o lipsă de atenție, se pare că genialul ar fi trimis același grupaj și altei reviste.
Iată remușcările și scrisoarea de scuze scrisă de Nichita, trimisă prietenului lui, Tomozei. Prieteni, prieteni dar pe fundalul supărării lui Tomozei, codul onoarei se respectă, va să zică . Și uitați scrisoarea liderului generației :

”Tom iubite și drag prieten, N-am vrut niciodată să cadă între noi un zid al tăcerii.El a căzut datorită murdăriei lumii în care ne-am născut.
Iartă-mă Tom.
Niciodată n-am vrut să te jicnesc, nobile prietene. Acel accident grav, al poeziilor publicate de două ori, care adaugă încă odată, prietene, atâta amărăciune în sufletul tău, și, și în sufletul meu, mi-a dat inimii mele măsura neptinței în fața trivialității unor falși colegi.
Mi-e dor de tine, de inefabilul tău, de felul rar, unic, al făpturii tale sensibile.
Nu puteam să te privesc în ochi atunci când o falsă vină de care tu nu mă puteai disculpa, s-a ivit între noi doi.
Am zis în mine, să nu ne vedem un timp, o vreme.Ea a trecut și nimic nu s-a șters .N-am fost în stare să te apăr, deși numai pe tine te înțeleg din lumea ast .
Din dor, îți cer iertare.Al tău, Nichita.
Aprilie, 1970.”

Așadar nivelul înalt, incandescența prieteniei lor, faptul că Nichita îi scrisese : ”Mi-e dor de tine, de inefabilul tău, de felul rar, unic, al făpturii tale sensibile”, nu atenuau cu nimic tensiunea evenimentului publicării de două ori a unor poezii.
Și ce! Ar zice unii, azi, mare lucru.
Ei bine, atunci funcționa acel cod, azi pierdut.

Cleopatra Lorințiu

Fotografii din Arhiva Gh. Tomozei

The post Un cod pierdut (o filă din prietenia Nichita Stănescu – Gheorghe Tomozei) appeared first on Cotidianul RO.