Un nou thriller pe Netflix: „The Killer”. Nu de moarte mi-e teamă, ci de faptul că nu-i pot proteja pe ceilalți

Platformele abundă de filme despre moarte. La ce ne ajută și de ce „The Killer” nu e tocmai printre ele.

Moartea e un subiect care fascinează de când hăul. Anul acesta, înaintea interviului pentru publicul Libertatea cu Johnny Depp am cunoscut întâmplător, într-un mare hotel din Cannes, un medium. Mi-a spus că am multă frică în mine de la ceva care mi s-a întâmplat pe la 10-12 ani, dar că îmi voi găsi liniștea. E adevărat, la 10 ani mi-am pierdut tatăl, însă nu credeam că rana mai e deschisă. 

Am început să mă întreb dacă nu cumva tot ce am făcut până acum curajos, inclusiv să mă urc singură la manșa unui avion, nu au fost încercări de a-mi învinge teama de moarte sau de a fi părăsită de cei dragi.

Moartea fascinează. Azi, platformele gem de producții care o ating fie și tangențial. Documentarele despre crime ne pot părea îngrozitoare, dar tratăm multe filme și seriale de ficțiune similare ca pe un divertisment. Prin comparație, producțiile despre ipotetica viață de apoi („Surviving Death” și „Life after Death with Tyler Henry” de pe Netflix sau „Life Afterlife” de pe HBO Max) par de-a dreptul luminoase. 

Pompele funebre care ne arată ce e dincolo

Tot pe Netflix se poate vedea documentarul irlandez „The Funeral Director” (de Gillian Marsh, 2019), care pleacă de la ideea că teama de moarte înseamnă teamă de necunoscut. Eroul filmului e un maestru de pompe funebre care dezambiguizează moartea arătându-ne cum îmbălsămează cadavrele sau cum se face incinerarea. 

Detaliile tehnice vin la pachet cu convingerea că există ceva spiritual care supraviețuiește dispariției fizice. 

Filmul se termină cu o pledoarie pentru trăirea deplină a prezentului, dar totuși parcă nu-ți pică bine popcornul.

Prima mea autopsie 

Când eram copil nu aveam cum sonda această teamă prin filme, pentru că la televizor programul era de două ore, iar la cinema vedeam producții de aventuri. 

Dar mă jucam cu frații mei de-a priveghiul, când treceam pe lângă orfelinat îmi spuneam că putem ajunge oricând acolo (doar se moare așa ușor), iar la 14 ani, în prima zi de practică la Liceul Sanitar, m-am înființat la morga spitalului cu rugămintea să mă lase să mă uit. M-au lăsat, dar n-am găsit ce căutam. Nu mi s-a făcut rău la prima autopsie, probabil rana era mult mai adâncă. Prima oară l-am plâns pe tata pe la 30 de ani.

Seria lui Barry Sonnenfeld despre familia Addams, apărută în 1991 și bazată pe benzile desenate ale lui Charles Addams din anii ’30, e printre producțiile cinematografice cele mai eficiente pentru a combate sau, mai exact, a ne învăța să trăim cu frica de moarte. Umorul ei morbid e un paratrăsnet eficace. 

Oricum nu percepi frica de moarte ca atare

De multe ori ea se ascunde sub teme(ri) cotidiene, uzuale, care țin de grija exagerată pentru ceilalți sau de nevoia de a fi mereu în control. „Ordinary People” (1980), care a primit patru Oscaruri inclusiv pentru cel mai bun film și regie (Robert Redford), vorbește pe înțelesul tuturor despre implicațiile adânci ale morții cuiva asupra întregii familii. 

Scris de unul dintre cei mai talentați scenariști americani, Alvin Sargent, după un roman de Judith Guest, filmul arată cum se dezmembrează o familie după moartea accidentală a unuia dintre copii. Mama se ascunde sub o mască obsesiv-compulsivă, tatăl se străduiește să se poarte rezonabil, iar celălalt copil are o tentativă de suicid. 

Trebuie să apară un psiholog tenace, care să spargă defensele adolescentului cu care nimeni nu se mai înțelegea și să elibereze un imens sentiment de vinovăție pentru moartea fratelui. Asta antrenează începutul vindecării și pentru tată, doar mama va rămâne pe o planetă cu un singur locuitor. Cu aproape 4 dolari, puteți vedea filmul pe Amazon (https://www.amazon.com/Ordinary-People-Donald-Sutherland/dp/B0012B1C3A).

Acești psihologi buni sunt numai în filme, veți spune. E adevărat, în viața de zi cu zi putem nici să nu avem acces la un psiholog, dar viața are grijă să ne trimită situații care să grăbească vindecarea. Ne duce drumul, cum zic șoferii. Cu cât fugim mai mult, cu atât fricile ne urmăresc până cedăm și le privim în ochi.

De ce ne e frică de moarte. Sau nu ne e?

Tot pe Netflix e disponibil și documentarul „Ultima sută de metri”/„End Game” (de Rob Epstein și Jeffrey Friedman, 2018), nominalizat la Oscar, care urmărește mai mulți bolnavi terminali internați în spital sau într-un centru de îngrijiri paliative. Filmul e și despre familiile și personalul care îi ajută să treacă de finiș cu demnitate. Moartea cuiva apropiat nu ar trebui să lase o traumă, dacă lucrezi pe ea la timp. 

Plăcerea de a pilota a dispărut odată cu moartea cuiva foarte drag (care a declanșat și doliul propriu-zis după tata) și de-abia azi înțeleg de ce. Mâna strânsă pe manșă nu ajută. Nu avem control total. Nu de moarte mi-e teamă (în orice caz, nu de a mea), ci de faptul că nu-i pot proteja pe ceilalți. 

Ce nu pot înțelege, în schimb, e actul de a ucide - și cred că suntem mulți în situația asta, poate de aici abundența de documentare true crime. Poate că aceste producții, ca și altele de ficțiune - de pildă, „Joker” (de Todd Phillips, 2019) - strâng și un soi de puroi din subconștientul colectiv, colectează reziduuri de frică și agresivitate care băltesc pe dedesubtul nostru ca specie.

Fiecare e liber să plece cu ce dorește de la „The Killer”

Cu această, să-i zic, prejudecată m-am uitat la noul film al lui David Fincher, „The Killer”

… mai ales după ce-i văzusem trailerul. Dar filmul bazat pe benzile desenate ale lui Alexis Nolent și Luc Jacamon, care a avut premiera în competiția Festivalului de la Veneția și a intrat în 10 noiembrie pe Netflix, nu e ce credeam. 

„The Killer” nu e un film despre moarte. Nu pot spune nici că mi-a plăcut, nici că mi-a displăcut. 

Fincher e pasionat de mult de criminali și violență, dar talentul lui regizoral nu mi s-a mai părut (ca la „Fight Club” sau „Se7en”) că e susținut și de substanță.

Asasinul plătit (jucat cu vibrație androidă de Michael Fassbender) sau samuraiul, cum îl numește Fincher, e un mecanism perfect care se defectează din primul capitol. 

Spectatorul, care știe din filmele de gen că primul capitol e consacrat unei victorii demonstrative a eroului înainte ca lucrurile să degenereze, poate simți și el că-i fuge preșul de sub picioare. Așa începe filmul, nu dezvălui mai mult.

E adevărat, povestea te prinde, deoarece clenciurile ei sunt tocmai elementele care sabotează rețeta. 

Asasinul descoperă cu fiecare capitol cât de greu e să păstrezi controlul asupra realității, chiar dacă trăiești disciplinat și repeți niște mantre în cap.

Dirijat de Fincher, filmul e interpretarea impecabilă a unei piese imprecise - scenariul lui Andrew Kevin Walker, care nu se poate decide dacă eroul e sau nu amoral, dacă e sau nu psihopat, dacă într-adevăr viața particulară pe care o duce în Republica Dominicană alături de o femeie (pe care o iubește sau nu?) nu e tot o falsă identitate a cuiva lipsit de consistență reală ș.a.m.d.

Superman e doar în filme - și nici el nu putea controla tot

Cu cât te gândești mai mult la „The Killer”, cu atât e posibil să îți placă mai mult, într-atât de stimulativă e lipsa unui centru de greutate, deși e conceput ca revenge thriller. Nu îmi pot da seama deocamdată dacă filmul are și altă intenție în afară de deconstruirea cu ștaif a unei rețete cinematografice.

Însă una din mantrele eroului i se potrivește perfect lui Fincher sau oricărui regizor de cinema comercial: „Procesul meu e pur logic, concentrat strâns pe design. Nu sunt aici să aleg vreo tabără. Nu cade în sarcina mea să formulez opinii”. 

La fel ca eroul, regizorul e un executant de a cărui disciplină și concentrare depinde succesul unui proiect.  

Spectatorului îi rămâne o altă mantră a asasinului: „Întreabă-te: «Eu ce beneficiu am de aici?»”. Adică fiecare e liber să plece cu ce dorește de la „The Killer”. Poate să-l vadă ca pe un divertisment adesea amuzant, ca pe o profesiune de credință un pic ciudată sau ca pe un film mai inteligent decât spera până și Fincher despre imposibilitatea de a păstra controlul (chiar și asupra unui film). 

Altora le poate face poftă să revadă „Le samouraï” (de Jean-Pierre Melville, 1967) sau „Ghost Dog: The Way of the Samurai” (de Jim Jarmusch, 1999), filme din alte vremuri, când nu exista internet ca să cumperi gadgeturi pentru acte criminale, cum se întâmplă în „The Killer”. Nici filmul lui Melville nu avea multă cărniță, dar claritatea lui stilistică ilumina codul etic al samuraiului, estompându-i latura psihopată.

Așa că nu știu ce să zic despre moarte. Nu prea mi-e clar cum va trece frica despre care vorbea mediumul de la Cannes, dar iau fiecare zi așa cum vine și îmi spun că Superman e doar în filme - și nici el nu putea controla tot. 

Dacă experiența morții reale, nu cea văzută în filme, ne poate face mai prezenți în propria viață, tot ea ar trebui să ne învețe și să luăm piciorul de pe pedale.

Foto: netflix.com