Verde, verde, te vreau verde

Numai un artist cu suflet de poet poate vibra în fața unui covor de frunze. Numai un poet cu suflet cutreierat de îndoieli și singurătate poate da unui gînd o formă plastică de o asemenea complexitate. Numai el își poate propune să exprime în frunze arse de ceramică și porțelan o meditație tristă a unui poet.

Un covor de frunze rămîne un covor de frunze, dar pentru o sensibilitate ca a Cristinei Bolborea devine un pretext pentru o meditație plastică de profunzime. La Sala Galateea din Capitală, Cristina Bolborea a expus „o instalație ceramică” alcătuită din 1600 de frunze modelate la mînă liberă din gresie albă și neagră, porțelan de Limoges, glazuri și metal. Cine iubește artele plastice poate descinde la Galateea pentru a se bucura de o lucrare monumentală, extrem de decorativă, întinsă pe aproape 30 de metri pătrați (ideală pentru un hol de instituție cu volumetrie adecvată).

„Verde, que te quero verde” (așa se numește lucrarea) după o poezie a lui Federico Garcia Lorca cîntată de nenumărați soliști de limbă spaniolă te acaparează și te provoacă. Legătura cu poezia lui Lorca te ajută să înțelegi că pariul Cristinei Bolborea (ceramistă cu expoziții prin toată lumea) are și adîncimi neașteptate, greu de depistat la o primă vedere. Titlul compoziției,„Verde, te quiero verde, adică „Verde,te vreau verde” te trimite la una dintre celebrele meditații lirice ale lui Lorca. Sună ca o rugăciune adresată naturii. Verdele din preajmă este atît de fragil, de trecător, de amenințat încît abia mai poate exprima curgerea inexorabilă a timpului. Verdele din fața privirii rămîne la apogeu doar pentru o secundă. Și nici atît. Se fanează, își continuă drumul spre gălbui, spre culoarea tutunului și se pierde în materia întunecată din care se întoarce iar, fragil, gingaș și promițător. Iar în această călătorie și dincolo de ea se află materia, infinitul ei și neantul. Poate și moartea. Nu întîmplător, în expoziție se aud fragmente din coloana sonoră a filmului Blow-Up (1966,Palme d.Or 1967 la Cannes, capodopera regizorului italian Michelangelo Antonioni, după un scenariu al acestuia împreună cu scriitorul Julio Cortasar, cel care a scris Sfîrșitul Jocului și Tonino Guerra). Cine a văzut filmul își poate aduce aminte de imaginile cu fotograful din parc. Thomas (interpretat de marele actor englez David Hemmings, mort la București în 2003) încearcă să fotografieze o stare, să surprindă încremenirea amiezii, sunetul frunzelor și vîntul. Cuprins de neliniști și presimțiri, Thomas fotografiază și tot fotografiază și mărește în laborator și plonjează în detalii, în profunzimea parcului unde, în cele din urmă, decoperă un cadavru rezultat dintr-o vagă poveste de dragoste. Adică moartea.

Lucrarea (numită de autoare „instalație ceramică”) și intitulată liric „Verde,que te quiero verde” ascunde o muncă de-a dreptul chinuitoare, căci chinuitor este gîndul omului care vrea să fixeze în lut ars drumul scurt al verdelui din preajma sa. Verdele vieții care se supune legilor firii și care se tot duce și pe care omul ar trebui să-l strige, verde, verde, te vreau verde. Și verdele face cale întoarsă în primăvară. Numai omul nu se mai întoarce niciodată.

Pentru cei care n-au timp de bibliotecă, reproduc poemul „Romanță lunatică” a lui Federico Garcia Lorca (traducere Gabriel Cristea) în speranța că îi poate ajuta în întîlnirea cu demersul plastic al Cristinei Bolborea și la o reîntîlnire cu filmul lui Michelangelo Antonioni. Din păcate, sunetul și imaginile din Blow-Up nu se pot transfera într-un text. Dar frunzele de porțelan ale Cristinei Bolborea încearcă să dea o expresie plastică unui sentiment aproape neformulabil, într-o lucrare de proporții cum puține se mai pot vedea în arta ceramicii.

Verde, cât te iubesc, verde.
Verde vânt. Ramuri de verde.
Luntrea lunecând pe mare,
calul așteptând în munte.
Cu penumbra cursă-n brâie
ea visează pe verandă,
verde carnea, părul verde,
cu ochii de-argint-zăpadă.
Verde, cât te iubesc, verde.
Pe sub luna ei gitană
stă natura s-o privească,
dar ea nu poate s-o vadă.

Verde, cât te iubesc, verde.
Stele mari de promoroacă
vin cu zbaterile umbrei
ce deschid drum aurorei.
Un smochin julește vântul
cu-ale lui frunze de șmirghel,
muntele, motan ce-nhață,
își zbârlește-agave acre.
Cine va veni? De unde…?
Țintuită pe verandă,
verde carnea, părul verde,
ea visând pe mare-amară.

Eu doresc să schimb, cumetre,
calul meu pe casa-ți bună,
hamurile pe oglindă
și cuțitu-mi pe o lână.
Sângerând la tine vin
de pe piscurile Caprei.
Și aș încheia, băiete,
târgul ăsta de-aș putea.
Dar eu nu mai sunt același,
casa-mi nu mai e a mea.
Să mor omenește-aș vrea
eu, prietene, în patu-mi.
De oțel, dacă ar fi,
cu-așternuturi de olandă.
Nu vezi profunzimea rănii
ce o am în pieptul meu?
Trei sute de roze-aprinse
poartă albul tău jabou.
Curge sângele, se simte
șerpuind sub brâul tău.
Dar eu nu mai sunt același,
casa-mi nu mai este casă.
Lasă-mă să urc măcar
spre balcoanele înalte,
lasă-mă să urc – mă lasă! –
pân’ la verzile verande.
Balustrade-n clar de lună,
unde apele răsună.

Și cei doi prieteni suie
către naltele pridvoare.
Lăsând dâre lungi de sânge,
vărsând lacrimi pe cărare.
Lampadarele de staniu
peste țigle tremurau.
Miile de tamburine
de cristal zorii răneau.

Verde, cât te iubesc, verde.
Verde vânt. Ramuri de verde.
Cei doi camarazi suiră.
Lungul vânt lăsa în gură
un gust rar de busuioc,
de pelin și izmă-creață.
Unde e, spune-mi? Cumetre!
Copilița-ți tristă unde-i?
Câte dăți te-a așteptat?
Câte va mai aștepta,
chipul crud, păru-nnoptat,
în balconu-i ce-nverzea!

Peste luciul de fântână
se tot legăna gitana.
Verde carnea, părul verde,
cu ochii de-argint-zăpadă.
De un țurțure de lună
e-agățată peste apă.
Noaptea intimă devine
ca o piață mititică.
Gărzile civile bete
la o poartă pumni ridică.
Verde, cât te iubesc, verde.
Verde vânt. Ramuri de verde.
Luntrea lunecând pe mare,
calul așteptând în munte.